Niciodată nu m-am dat în vînt după comemorări, nu-mi amintesc să mă fi interesat vreodată evocările. Mi se par ipocrite - ţinem discursuri în cuvinte atent alese şi frumos ambalate, promitem lucruri în care nu credem; comemorăm orice nu pentru că aşa simţim, ci pentru că aşa trebuie; evocăm "atotştiutori", personalităţi pe care, de multe ori, nici nu le-am băgat în seamă, şi le recunoaştem meritele abia după ce nu mai sînt. Şi totuşi... de ce tocmai acest text?! Pentru că nu e "aşa cum trebuie", ci sincer şi direct. (Ruxandra Tudor)
Credincioşii care nu suportă dezbaterea sînt sfătuiţi să nu citească mai departe. Conţinutul poate cuprinde teze eretice şi afirmaţii hazardate care îţi fac automat rezervare la un loc în iad. Asta în ipoteza în care el există şi în altă parte decît aici, pe Pămînt.
La o săptămînă distanţă, televizoarele noastre s-au umplut de cîntări. Două feluri de cîntări, aflate, cel puţin ca formă, la 1000 de ani distanţă. De la Generaţia Bizanţ şi pînă la Generaţia Beatles, înmormîntările Patriarhului şi Actorului ne-au adus aminte, pînă la urmă, unde e spiritul şi unde e forma. Veşti proaste pentru Ortodoxie: spiritul e într-un actor păcătos. Harul e la el, harul acela care îţi mişcă sufletul nu pentru că ţi-e teamă de iad şi de bătrîneţe, ci pentru că ţi-e frică să mori înainte să înţelegi viaţa. Trăirea mistică vine din versurile unor poeţi păgîni, pe care ţi-i aduci aminte datorită lui. Iar comuniunea spirituală cu semenii, atîta cît mi s-a întîmplat vreodată, o ştiu dintr-o sală de teatru, nu dintr-o biserică. "Bulandra", nu Sfinţii Constantin şi Elena.
I-am cunoscut pe Pittiş şi pe Teoctist cam în acelaşi timp. Cineva m-a dus la Poezia muzicii tinere, prin 1985. O sală întunecoasă, plină-ochi cu puştani, încărcată pînă la refuz cu libertate, sufocată de muzică şi de sens. Versuri de Whitman, Lennon, chiar şi Păunescu (a
