Doar sapte ani ma mai separa de apocalipticul prefix 6. Cand aveam 20 de ani, eram intrigat de faptul ca exista oameni de peste 40, ca acestia nu mor subit, ca mai ies in lume. Iar a vedea femei si barbati de aceasta varsta sarutandu-se mi se parea jenant, daca nu scarbos. Fireste, "batranii" dragi mie, parintii si alti apropiati, erau exclusi din aceste judecati, dar numai ei.
Consecvent in gandire si simtire, la scurt timp dupa ce am depasit eu insumi patru decenii, am decis ca o sa ma sinucid in ziua in care voi implini 60 de ani. Acum, 40 parea OK, dar 60 era mult prea mult. E drept, am luat decizia intr-o perioada cam nasoala, in care credeam sincer ca nu ma mai asteapta nimic sau aproape nimic interesant. Desi proiectata pe 20 de ani inainte (un intors pe dos interval dumasian), decizia n-a fost usor de luat, caci viata unui om nu-l priveste doar pe el si daca imi devenise indiferent ce se intampla cu mine nu-mi era egal ce va provoca gestul meu in viata celor apropiati. Cu toate acestea, am luat hotararea si am trait cu ea, fara sa paleasca vreun minut, vreme de trei ani, pana cand cineva, acolo, sus, a hotarat, la randul Lui, sa-mi aduca aminte ce fabulos de frumoasa e viata, la orice varsta si in aproape orice situatie.
Speriat nu eram, asadar, nici inainte, cand nu prea aveam miza, dar nici acum, cand am.
De ce?
In primul rand, fireste, pentru ca - slava Domnului - sunt sanatos. Colesterol, trigliceride, hipertensiune - astea nu se pun. Iau zilnic pastile, de cativa ani, si-mi vad de treaba. In definitiv tot zilnic ma spal pe dinti si asta nu-mi provoaca nicio depresie. In rest, insa, bat in lemn. Dar stiu despre ce e vorba in propozitie - si nu numai din experienta altora. Un sarcasm educativ al sortii a facut ca, la o vreme dupa cei trei ani traiti in perspectiva unei sinucideri programate, sa am parte de alti trei ani sub spectru