În democraţie, orice pas spre dictatură este interzis şi nici preşedintele n-ar fi putut, dacă chiar ar fi vrut, să-l facă.
Faptul că politicul nu a căzut de tot în derizoriu în România anilor 2000 i se datorează lui Traian Băsescu. Pe de altă parte, PD-L-ului i se datorează, mai mult decât celorlalte partide româneşti, caducitatea ideii de partid în România. În fine, iată o a doua propoziţie despre Băsescu: relaţia dintre Băsescu şi PD-L este vinovată de discreditarea discursului preşedintelui şi, în consecinţă, reprezintă cel mai puternic contraargument al primei propoziţii. Să le explicităm.
Traian Băsescu a fost primul lider politic din România postcomunistă care s-a impus cu un discurs antisistem. Înaintea lui, Emil Constantinescu încercase să restabilească normalitatea societăţii româneşti din perspectiva marilor valori civile şi morale pe care comunismul ceauşist le terfelise: libertatea de gândire şi expresie, demnitatea, cinstea. Dar Constantinescu nu se opunea sistemului, pentru că politica românească era atunci scindată între cripto- şi anticomunişti. Sistemul era bicolor. Traian Băsescu nu vine din niciuna dintre extremele acestor tabere. El este primul care, câştigând Primăria Bucureştiului, se aşază în afara acestor tabere care alcătuiau sistemul. Pentru că predecesorii lui, primarii Bucureştiului, fuseseră toţi candidaţi de dreapta şi avuseseră prestaţii jalnice şi pentru că Băsescu nu avusese funcţii politice înainte de 1989.
Traian Băsescu reuşeşte însă să realizeze ceea ce ei nu putuseră: demolează chioşcuri şi eutanasiază câini, adică muşcă din inerţia sistemului, dincolo de partipriuri politice. Pe valul de simpatie astfel stârnit, candidează la alegerile prezidenţiale cu acelaşi discurs antisistem, în 2004, de data aceasta din partea unui partid lipsit de identitate, PD, care nu-i nici de dreapta, nici de stânga, fără ideolo