O cărticică foarte plăcută, bine scrisă şi gîndită atent este Ghidul ipocriţilor de Péter Demény. Încep direct cu judecata de valoare fiindcă şi autorul o face – e drept că în sfera eşantioanelor de umanitate ipocrită în care ne putem sau nu recunoaşte. Înspre final, Péter Demény îşi declară opţiunea iniţială: aceea de a caracteriza „pe scurt“ subtipologiile Ipocritului. Fiecare categorie dintre cele inventariate e tratată, astfel, în cîte un capitol de cîteva pagini, cu grija de a nu discrimina genul. Avem soţul ipocrit, dar şi soţia ipocrită, prietenul ipocrit şi prietena ipocrită, colegul ipocrit şi colega ipocrită... Ruda ipocrită este generică fără gen, ca şi omul public ori moderatorul. Ipocrizia fiind în aceste categorii la ea acasă, nuanţele feminin-masculine sînt mai puţin relevante. În plus, e şi o dovadă de realism statistic. Un frate ipocrit sau un profesor ipocrit sînt mai greu de întîlnit. În schimb, pare să nu fie om pe lumea aceasta care să nu se poată lăuda cu cel puţin o rudă ipocrită.
Ipocrizia are, pentru Péter Demény, un maestru în cheie comică (Tartuffe) şi unul în cheie tragică (Richard al III-lea). Dar autorul deliteraturizează chestiunea, o scoate din intenţionalitatea ei artistică, pentru a o pune în termenii comportamentului nostru cotidian. Altfel spus, dacă la un mare scriitor ipocritul e un personaj construit ca atare şi intrînd în necesitatea interioară a textului, într-un mod care îl face intim legat de tot ceea ce se întîmplă acolo, în viaţa de zi cu zi nu te obligă nimeni la o ipocrizie imorală, varianta cu care se lucrează în cartea de faţă. Autorul are grijă (tot la final) să facă distincţia cuvenită între această variantă hard a ipocriziei şi cea soft, căreia toţi îi sîntem datori.
Despre noi toţi scrie Péter Demény în următoarele fragmente: „Toţi sîntem mai mult sau mai puţin ipocriţi. Nu-mi imaginez