Despre fraudă la examenul de bacalaureat se vorbeşte doar de vreo trei-patru ani. Mai precis, de cînd s-au luat şi primele măsuri antifraudă. Tot acum cîţiva ani s-a constatat şi prima scădere (dramatică) a ratei de promovare la bacalaureat.

De la vreo 90% s-a ajuns la cifre între 45%-55%. Părinţi şi elevi deopotrivă se tot revoltă că măsurile „poliţieneşti“ îi împiedică pe candidaţi să dea randament la examen. Învăţaţi cu note bunicele la tezele din timpul anilor de liceu, absolvenţii nu reuşesc să mai obţină medii de trecere la bac. Problema e, în primul rînd, această evaluare inegală: indulgenţă pe parcursul celor patru ani de liceu şi exigenţă la examenul final. În România se consideră cumva firesc ca parcursul şcolar să se încheie cu această diplomă şi să continue, eventual, cu studiile universitare. E o prejudecată: doar elevii capabili au de ce să obţină diplomele. Examenele de pe parcursul şcolarizării şi examenul final, bacalaureatul, sînt modalităţi prin care sînt verificate şi atestate cunoştinţele dobîndite. Tocmai raritatea, dificultatea de a obţine o diplomă îi dau această valoare. Dacă primele opt clase sînt obligatorii, liceul e facultativ. Nu toţi cei care au absolvit opt clase trebuie să meargă la liceu, nu toţi care au intrat trebuie să-l şi termine, nu toţi cei care au reuşit să trecă prin douăsprezece clase trebuie să şi obţină diploma de bacalaureat.

Şi în Franţa, şi în Germania, examenul de bacalaureat e comentat în presă – însă nicăieri n-am văzut tonul isteric al ziarelor româneşti. „Perlele“ elevilor de acolo nu sînt mai puţin spectaculoase decît cele prezentate în presa de la noi. Doar atitudinea e diferită: în loc de voaierism ieftin, se încearcă găsirea şi eliminarea acelor puncte slabe din programă, care au generat erorile respective. Pînă la urmă, o notă e doar o descriere obiectivă a unei situaţii. Dacă nota (situaţia) e pr