Deşi în general a provocat mult rău, scandalul politic din România mi-a făcut un mare bine. Mă uit mai puţin la televizor. Un sistem instituţional slab structurat la 23 de ani de la Revoluţie îţi provoacă deopotrivă dezamăgire şi îngrijorare. Însă nu pot să nu constat că doi politicieni europeni, Jose Barroso şi Viviane Reding (urmând exemplul lui Gunter Verheugen din 2010), ocupanţi vremelnici ale celor mai înalte funcţii din Comisia Europeană, au atitudini din ce în ce mai dezechilibrate la adresa autorităţilor române şi implicit la adresa cetăţenilor români. Atitudini iraţionale, afectate puternic de fenomenul informaţiei asimetrice, partizane şi impregnate cu dorinţa de a găsi subiecte fierbinţi pentru campania electorală şi implicit, mai multe voturi. Declaraţiile pe Twitter sau discuţiile la un pahar de şampanie arată respectul redus pentru problemele de construcţie instituţională ale unei ţări, totuşi potenţial importantă în UE.
Departe de mine să fiu eurosceptic. Generaţiile de studenţi cărora le-am ţinut prelegeri la cursul de Economie Europeană pot confirma că sunt un apărător fervent al construcţiei europene, fie ea şi incompletă. Suplimentar, construcţia unui master de Economie Europeană, unde se studiază aspectele micro si macro ale construcţiei europene, spune multe despre orientarea mea.
Am acceptat cu mult interes ceea ce s-a numit ancorarea prin preaderare. Beneficiile instituţionale, economice, sociale, politice s.a. subsecvente ţintei de aderare la UE au fost un pas înainte major pentru România. Dar, acum la 6 ani postaderare, sincer m-am cam săturat să fim trataţi ca o ţară de mâna a treia în Uniunea Europeană. Vă aduceţi aminte. În 2010, fostul Comisar european pentru extindere (1999-2004) şi pentru industrie (2004-2010), germanul Gunter Verheugen, a declarat într-un interviu online acordat cotidianului Der Spiegel că “nimic