De Ziua Naţională, Festivalul Internaţional de Teatru „Interferenţe”, organizat de Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, cu o a treia ediţie aflată în plină desfăşurare, a programat un spectacol despre specificul naţional.

Evident, după piesa dramaturgului naţional, Conu Leonida faţă cu reacţiunea, pe care Visky András, cel care semnează „adaptarea în cădere liberă”, şi regizorul Tompa Gábor, au simţit nevoia să o îmbogăţească şi cu un adaos de specific naţional din ultimii şaizeci şi ceva de ani.

Definirea lui Caragiale se completează, astfel, cu dominanta pe care s-au fundamentat relaţiile din societatea românească în ultima jumătate şi ceva de secol. Adică perioada în care derizoriului amestecat cu infatuare din spiritul rrromânesc i s-a alăturat o nouă mare contribuţie la specificul naţional: delaţiunea.

Suntem urmaşii direcţi ai generaţiilor în care turnătoria a impregnat mentalul colectiv cu o permanentă suspiciune. Ţine până în ziua de azi de noul specific naţional neîncrederea profundă în orice Celălalt, posibil turnător? Ţine! Măcar pentru cei ce au apucat regimul comunist. Se alătură mai vechilor trăsături naţionale cu „să moară şi capra vecinului”? Se alătură.

Un detur de la subiect: hemoragia Caragiale

Vorba unei doamne doctor destul de aproape de pensie: „M-am dus la teatru (unul important din Bucureşti, nu spui care) să iau bilete. În program era O scrisoare pierdută. Păi şi în liceu când mă duceam la acelaşi teatru tot asta se juca”. Dintr-un anume punct de vedere, comentariul amatoarei de teatru este edificator. După ce că bietul dramaturg naţional a scris patru piese mari şi late care - cum dramaturgia noastră clasică e destul de firavă şi de puţintică -, se joacă, oricum, tot timpul, în ultimul an, asistăm, ca pe vremuri la întrecerile socialiste, la o veritabilă hemoragie de Caragiale.

După această cea mai recentă pr