La sfârşitul săptămânii, acelaşi autobuz hârbuit îl zdrumica, vorba poetului, pe drumul înapoi spre Huedin, în după-amiaza unei zile de sâmbătă. Prima haltă, în satul Valea Neagră, îi aduse întâlnirea cu un fost coleg de facultate, Emil Moldovan, nume în contradicţie cu originea lui oltenească.

Mărunt şi brunet, îl ştia mare amator de partide de fotbal la care participa în calitate de jucător, împreună cu alţi colegi, sau de spectator în tribunele stadionului municipal de pe malul Someşului – nici cald, nici rece, sau poate, în sfârşit, în armonie cu condiţiile meteo –, din Cluj. Urcase în maşină împreună cu două fete cu un an, doi mai tinerele, destul de arătoase, după cum i se părură. Din cauza înghesuielii se pierdură curând în valul călătorilor urcaţi împreună cu ei, rămânând în picioare pradă hârtoapelor şi legănăturilor, poetic vorbind din nou, de corabie beată a instrumentului de tortură ce-i ducea spre un petic de lume civilizată.

Coborând, în fine, la Huedin, se năpusti de-a dreptul în urmărirea lor prin mulţimea vociferând şi îmbulzindu-se încoace şi încolo ca o turmă de oi speriate, în căutare de alte autobuze ce trebuiau să plece ori soseau, pur şi simplu, încercând să-şi găsească rude, prieteni, mame, taţi, copii, fraţi, surori. Dacă ar fi avut timp şi dispoziţia necesară ar fi meditat la destinul mai mult sau mai puţin paşnic de turmă răscolită, agitată, al adunăturii de oameni, fiecare cu grijile, emoţiile, neliniştile, dorinţele lui, sau, altfel spus, dacă n-ar fi fost el însuşi o asemenea biată oiţă a Domnului în căutarea propriului destin, sau a păstorului care să-l călăuzească prin tenebrele unui drum pe care, de la naştere către moarte, îl avea şi el de parcurs, ca orice altă fiinţă. Iar drumul lui în acel moment era către Emil şi nu detectivii, ci însoţitoarele lui ce coborâseră cu mult înainte şi o luaseră deja către centrul o