Bogdan Popescu
Cine adoarme ultimul
Prefata de Daniel Cristea-Enache
Editura Polirom, Colectia „Ego.Proza“, Iasi, 2007, 432 p.
Un scriitor mai bun si mai personal decit multi dintre rasfatatii recenti este Bogdan Popescu. Desi a primit premiul pentru debut al Academiei pentru volumul Vremelnicie pierduta, el a ramas un anonim, chiar daca volumul din 2002 ar fi meritat sa-l aduca in prim-plan. Romanul abia tiparit la editura Polirom, Cine adoarme ultimul, rascumpara rabdarea autorului si, daca am trai intr-o lume (literara) normala, ar trebui sa-i asigure prozatorului un loc pe podium. E o carte matura, extrem de bine scrisa si construita cu inteligenta si stiinta, care nu se rusineaza sa valorifice tertipuri ale prozei clasice, dar nici nu se teme sa le dubleze de un umor nebun; e o carte mirabila in felul ei, care face din firesc, din simplitatea atent, simetric organizata atuuri care nu au cum sa nu cucereasca la lectura.
Aproape tot ceea ce tinerilor prozatori le lipseste sau le vine cam anapoda devine rentabil in romanul acesta, care imbina apetitul pentru povestire cu structura savanta, acribios premeditata, fantasticul de cea mai dogmatica stirpe cu umorul savuros, rabelaisian, as spune de nu m-as teme ca am sa fiu taxat de gasca vesela de la Cultura.
Varietatea cartii reiese din imbinarea atenta a trei perspective narative care, desi aparent contradictorii, se completeaza, se intilnesc si alcatuiesc, impreuna, aceeasi poveste, care nu e decit viata ca vis a Celui ce Doarme. Mai intii, exista un background fantastic, situat la limita dintre epos si arhetipal, care acrediteaza ideea unui Sat cu Sfinti cu adinci radacini infipte in timpurile originare in care marile naratiuni, miturile de fapt, orinduiau lumea; registrul verosimil nu e decit un repaus al celui dintii, mereu latent, gata sa rabufneasca prin porii u
