Grupul de veleitari care se auto-constituie ca „noua elită”

Iată, foarte pe scurt şi nepermis de sumar, cu ce s-a ocupat grupul de „veleitari” care se auto-constituie ca „noua elită”. Având în frunte „stele” care, spuneam, sclipesc insistent şi fals orbitor, ca şi mai sus citatele firme şi mărci industriale, etalate pe toate canalele de televiziune, nume care indică totodată multă vioiciune de spirit şi ambiţie de pătrundere, de dominare, dar şi o anume, ne este teamă, definitivă sterilitate creatoare: H.R. Patapievici, Andrei Pleşu, Gabriel Liicieanu. După Revoluţie, lor li s-au alăturat doi scriitori autentici, care pot revendica o operă: N. Manolescu şi Mircea Cărtărescu. Bineînţeles, prin faptul că eu am pronunţat conceptul de operă, o să mi se spună, în consens „logic” cu năzbâtiile post-moderne, înşirate parţial mai sus şi cu „noile criterii” ale post-modernismului, că însăşi noţiunea de operă nu mai e „progresistă”, nu mai e „canonică”, ci este, ce mai, pur şi simplu, perimată. „Noi, apostolii post-modernismului” ar putea clama domnii citaţi mai sus, susţinuţi de pletora lor amplă de susţinători entuziaşti – acel entuziasm, îl recunoaştem prea bine, e cel al liotelor ce se adună, al „haitelor” de ambiţioşi, de oportunişti sau de etern veleitari, în jurul focarelor de putere şi bani! – noi apreciem doar fragmentarul, mizerabilismul, adică „autenticul”, la rigoare chiar şi nu prea variatele forme ale pornografiei, non-ficţionalul, non-identitarul, „scârba” şi repulsia faţă de naţional, tradiţie etc., etc. Înşirarea celor trei nume citate mai sus sub eticheta de veleitari va provoca o oarecare surpriză în mintea nu puţinora care s-au obişnuit, în cele mai bine de două decenii ce au trecut de la căderea comunismului, să-i considere mai ales şi doar pe aceştia drept „noile valori”, de parcă odată cu căderea unui sistem politic, oricât de opresiv, de tiran