De Revelion sărbătorim cu artificii şi tone de şampanie trecerea în „noul an”, dar cui în afară de umanoizi îi mai pasă de această trecere matematică?

Mă fascinează gândul că în cea mai mare parte a istoriei vârsta reală a omului nu era cunoscută, nu era socotită. Cel puţin nu conştiincios, şi totul din acest punct de vedere era relativ. Şi astăzi este, dar atunci era mai mult…

În Biblie, de pildă, se pomeneşte de oameni care trăiau sute de ani, dar după ce măsurători? Se ştia cu destulă acurateţe când era iarnă şi vară, deci se socotea în anotimpuri, dar evidenţa efectivă a vârstei era greu de ţinut. Nimeni nu ştia pe ce dată anume s-a născut. Ştia doar de la părinţi că era vară sau iarnă, deşi chiar şi aceste anotimpuri erau uneori întrepătrunse. Aşadar, când aproape nimeni nu ştie să scrie sau să socotească, cum poţi afla câte ierni sau veri au trecut de când ai venit pe lume? Dacă le socoteai în nuci, pierdeai nucile sau ţi le mâncau şoarecii, în pietre nici atât, nici cu dungi în grindă nu ţinea pentru că putea să ardă casa. Este oarecum de înţeles uşurinţa cu care i se atribuia cuiva calificativul de nemuritor. La speranţa de viaţă de atunci, cine depăşea 40, 50 de ani era considerat veşnic. Dacă îşi mai şi schimba locaţia sau mureau toţi cei care puteau fi martori ai vârstei sale, devenea sfânt cu acte în regulă. Nu aş fi surprins însă să aflu că, după anumite măsurători actuale, Moise să fi trăit doar 50 şi ceva de ani, Adam şi Eva cam la fel. Cu zeii, ce să zic, or fi fost nişte nonagenari celebri…

Prin urmare, singura clasificare în funcţie de vârstă era copil, tânăr, vârstă medie, bătrân şi, evident, nemuritor. Noi ştim că Ştefan cel Mare a trăit între anii 1438 şi 1504, dar această socoteală este aproximativă. E foarte posibil să fi trăit mai mult sau mai puţin, iar, dacă nu erau cronicarii care să-i fie martori literaţi, şi nu murea b