Despre scenariştii şi prozatorii care se pricep la dialoguri se spune adesea că au „ureche bună“. Criticul literar James Wood scria recent că n-ar trebui să se spună aşa. „Ureche bună“: expresia evocă o imagine a scriitorului ca reporter, notîndu-şi în carneţel frînturi de conversaţie pentru a le folosi mai tîrziu. Există ceva adevăr în imaginea asta (un scriitor bun este şi un hoţ bun), dar în cazurile celor mai buni e vorba de mai mult: în cazurile lor – spune Wood – ar trebui să se vorbească despre „un cap bun“ de dialoghist. Să luăm un exemplu din Felicia, înainte de toate, debutul regizoral al Melissei de Raaf şi al lui Răzvan Rădulescu, pe un scenariu semnat tot de ei. Cuprins de îngrijorare la gîndul că nepoţelul lui din Olanda s-ar putea să nu mai ştie româneşte, dl Mateescu (Vasile Mentzel), tatăl Feliciei (Ozana Oancea), produce următoarea frază: „Să vorbească limba ţării în care e, dar să ştie la perfecţie limba ţării.“ E clar ce vrea să spună – se înţelege din tremurul vocii lui că a doua „ţară“ e ţara aia cu ţ mare –, dar fraza lui, luată strict ca o construcţie din cuvinte (acel „dar“ urmat de ceva ce, indiferent ce s-a vrut a fi, nu e decît o repetiţie a primei părţi), e un dezastru de mare efect comic. Nu-i exclus ca meritul să revină în totalitate „urechii“ lui Rădulescu – să fi transcris pur şi simplu ceva ce-a auzit undeva (îi atribui această replică mai curînd lui decît co-scenaristei, care e olandeză) –, dar înclin să cred (pe baza frecvenţei cu care apar asemenea minunăţii în scenariile lui) că e vorba mai mult de cap decît de ureche. Da, clar e un om care ciuleşte urechea la ce e în jurul lui (de la sensibilitate începe totul), dar apoi se gîndeşte mult la mecanismele care produc dezastre verbale şi pe baza acestei analize îşi construieşte propriile exemple.

Într-o altă secvenţă, dl Mateescu e bruftuluit de dna Mateescu (Ileana Cernat