E frumoasă, smerită, calmă, hotărâtă, înţeleaptă, intuitivă. E o femeie pe care Laura a putut să se bazeze în primele ei zile de mamă şi pe care o consideră o adevărată prietenă. Rândurile de azi îi sunt dedicate unui om minunat, care iubeşte şi ajută şi pe care ţi-e imposibil să nu-l iubeşti la rândul tău.

Am văzut-o prima dată la restaurant. Tocmai venise de la aeroport, împreună cu soţul ei, Freddy, cu Omkar, fiul lor, şi cu căţelul Tula. Cu părul lung, negru şi ondulat, arătând toată a femeie sud-americană din Anzi, am privit-o şi mi-am spus în gând: „Doamne, ce femeie frumoasă!" Apoi i-am auzit pe oameni vorbind - „Margarita, bine ai venit!" -, şi am ştiut că ea este profesoara ecuadoriană pe care o aşteptau în Piracanga.

Am fost de faţă apoi la o reuniune în care se vorbea despre adopţia micuţei Taina, la vremea aceea, încă nenăscută. Taina nu avea în Piracanga o mamă şi un tată care să vrea se ocupe de ea exclusiv, avea doar o mamă în Itacaré, din a cărei burtă se pregătea să iasă, iar mama asta nu voia nici măcar să o vadă după naştere. Şi, la reuniunea asta, în timp ce oamenii discutau despre posibilitatea de a adopta acest copil în grup şi despre cine poate şi are timp să stea cu ea care o oră, care două..., atunci am ascultat-o pe Margarita vorbind. Cu atâta smerenie. Cu atâta pricepere. Cu atâta iubire şi cu atâta hotărâre.

Le explica tuturor celor prezenţi că un copil are nevoie de stabilitate, de aceiaşi oameni în viaţa lui mereu, de o mamă şi de un tată. Şi că, dacă nimeni nu vrea să joace rolul ăsta pentru fetiţă, e mai bine să nu fie adoptată, e mai bine să rămână cu bunica ei şi să găsească acolo o casă stabilă. Pe atunci, eu eram deja „foarte" gravidă şi fiecare cuvânt al Margaritei îmi apăsa pe inimă.

Priveam şocată la adunarea aia de oameni care-şi împărţeau viaţa unui nou-născut şi-mi venea să plâng. Apoi