Din ce în ce mai mult se conturează ideea că, joi seara, la Veszprem, echipa vâlceană de handbal feminin a ratat o şansă unică.
Dezamăgirea pricinuită de eliminarea Oltchimului din semifinalele Ligii Campionilor este imensă din mai multe motive. Una dintre motivaţii porneşte de la aceea că înainte de returul de la Veszprem cu Györi ETO Audi nu erau prea mari speranţe în minuni, din cauza situaţiei financiare critice a clubului vâlcean, a faptului că formaţia maghiară se dovedea net favorită (a se revedea parcursul comparativ al celor două echipe de până acum în Liga Campionilor) şi, mai ales, din deznodământul partidei tur de la Bucureşti, când scorul de 22-24 a fost prea blând cu evoluţia palidă a echipei române. Din aceste trei considerente, istoria partidei retur a adus în rândul iubitorilor nu puţini de handbal din România, o bucurie imensă, greu de exprimat în cuvinte. Când meciul se apropia de sfârşit, iar avantajul româncelor era de şase goluri, românii din faţa televizoarelor savurau o minune: minunea Oltchim. Atunci când cazi de pe un scaun şi suferi o oarecare durere musculară, strângi din dinţi şi îţi trece. Atunci când cazi de la câţiva metri de atingerea unui pisc pe care ai ţinut morţis să-l atingi, senzaţia este extrem de dureroasă şi trece greu. Dacă meciul de la Veszprem ar fi durat cu câteva minute mai puţin, întreaga Românie ar fi sărbătorit câştigarea Ligii Campionilor. Nu e nicio eroare, românii ar fi uitat că mai există şi Krim Ljubljana sau (de ce nu?) Larvik, dar asta e o altă poveste şi ţine de ordinul psihic.
De psihic se vorbeşte mult după meciul Oltchimului: românii sunt labili, se îneacă precum ţiganul la mal. Este adevărat, dar multe minute oltchimistele şi-au depăşit condiţia de românce, fiindcă altfel ar fi plecat în Ungaria dinainte învinse. Nu s-a întâmplat aşa, fiindcă pe bancă este un antrenor supertitrat şi
