Nu există lucru mai minunat decît scrisul. E singura Ťorgie perpetuăť pe care şi-o poate oferi o fiinţă umană", îi spunea Vargas Llosa lui Gabriel Liiceanu, ca răspuns la o întrebare a acestuia. Cu condiţia, fireşte, îmi permit să adaug, ca acea fiinţă să fie făcută pentru asta, să simtă în forul său interior o nevoie atît de imperioasă a scrisului, încît fără el să aibe senzaţia că nu ar putea trăi. Să simtă - poate - năzuinţa de a crea şi a trăi mai multe vieţi, nu numai una singură - a sa -, povestirea fiind tocmai calea pentru a realiza o asemenea năzuinţă. Există, desigur, mai multe moduri de a face literatură, cîţi cititori, atîtea feluri de a scrie, spunea cineva, motivaţiile acestui demers putînd fi şi ele extrem de diverse. Poţi să scrii în primul rînd pentru tine însuţi, ca o formă de mîntuire, de descătuşare de propriile obsesii, semne de întrebare, amintiri şi trăiri care nu-ţi dau pace, şi pe care doreşti să le readuci la suprafaţa conştiinţei. în acelaşi timp nu ai linişte pînă nu încerci să comunici şi altora în forme durabile - poeme, romane, povestiri sau eseuri - propriile idei, sentimente sau plăsmuiri. După cum poţi să scrii, tot în primul rînd, cu ochiul şi urechea îndreptate către publicul cititor, adică atent mai ales, la mentalităţile şi gusturile sale predominante. Se cunosc desigur, peste tot, scriitori mai mult sau mai puţin mediocri, dar de mare succes (tip Sandra Brown, de pildă) care-şi compun opera după reţetarul dovedit al best-seller-ului, amestecînd aventuri spectaculoase, prăbuşiri şi triumfuri cu lacrimile de iubire (vorba serialului de la ProTV) şi nelipsitul happy-end, dar şi foarte mari autori care, dînd liber frîu imaginaţiei şi trăirilor lor, odată cu transfigurarea unor fapte de viaţă, nu uită nici cui le sînt ele destinate în ultimă instanţă. Deci nu e vorba de vreo barieră între cele două categorii. Referitor la romanul Lit