Ştiam câte ceva despre vinurile şi coniacul armean, dar nu mi-am închipuit că locuitorii acelor meleaguri au cunoscut epoca vinului înainte de epoca fierului.
Totul al plecat de la o amintire din vremea studenţiei, când, la o serbare de-nceput de an, un coleg armean ne-a adus o sticlă de „Ararat”. Numele de pe etichetă, cu misterioase conotaţii biblice, ascundea un coniac de 7 ani de o mare fineţe. Nu ştiam, atunci, că licoarea îi făcuse praf, înaintea mea, pe Churchill, Aznavour, Kusturica, Agatha Christie, Frank Sinatra şi bineînţeles, pe Stalin, care se plângea de Churchill că îi pasă mai mult de următoarea comandă de coniac armenesc decât de mersul războiului (în presă au apărut informaţii despre unele persoane care au dorit să li se pună chiar şi în mormânt o sticlă de coniac Ararat). Gustul coniacului acela cu arome de alune de pădure m-a urmărit până de curând, când am avut ocazia să torn, din nou, în pahar, la temperatura camerei, lichidul învechit în butoaie de stejar caucazian, unic în lume.
Vinul – tezaur naţional
Unde e coniac, la început, a fost vin. Armenia e o ţară în care vinul reprezintă o avere naţională. E aşa de preţios, încât creştinii se împărtăşesc, la sfânta liturghie, numai cu vin, nu şi cu pâine. Ţară a viţei-de-vie, cum a fost supranumită în Antichitate, Armenia de azi a fost descrisă de Herodot ca locul unde vinul „cobora” pe fluviul Eufrat către Babilon. Butoaie imense de vin, confecţionate din trunchiuri de copaci evisceraţi, erau urcate în bărci circulare construite din piei intinse pe un schelet elastic. Acest transport regulat de vin între Armenia şi Babilon (oraş care avea şi el propriile plantaţii de vie) dovedeşte calitatea ieşită din comun a vinului armean.
După cele mai noi descoperiri, chiar mai demult, încă de acum 6.100 de ani, locuitorii din Armenia de azi vinificau strugurii. Iniţial, o fă
