A jucat la Gloria Buzău chiar în sezonul ultimei promovări în prima ligă de fotbal şi la vârsta de 33 de ani s-a apucat să antreneze copii, juniori şi seniorii de la o divizionară D.

A început să joace fotbal, ca orice copil, în parcările dintre blocuri. Fără să fie influenţat de tatăl său, Costică Stan, un mare atacant al Gloriei Buzău din anii 70, devenit antrenor de copii după 1990, Romică a mers singur la stadion.

„Aveam zece ani când m-am dus cu gaşca de la bloc la Gloria. Tatălui meu nici nu i-am zis atunci. Am început cu Dan Tulpan şi apoi am trecut cam pe la toţi antrenorii care erau la club: regretatul profesor Linţă, tatăl meu, apoi profesorul Negoescu, iar la 16 ani jumate am fost promovat la lotul mare", povesteşte Romică.

La 18 ani a ajuns la Politehnica Iaşi, unde a jucat un sezon. Fusese atras mai ales de oportunitatea de a urma în paralel o facultate. S-a întors la Gloria Buzău iar după un an a plecat la Petrolul Ploieşti pentru două sezoane. Apoi a mai jucat la Unirea Focşani, Flacăra Moreni, Cimentul Fieni şi s-a reîntors la Gloria, unde a reuşit ultima promovare în prima ligă. Cariera şi-a încheiat-o la Olimpia Râmnicu Sărat.

A făcut parte din lotul de aur al buzoienilor, coordonat de Ion Viorel, care a reuşit să revină pe prima scenă fotbalistică a ţării după o absenţă de două decenii.

„Până atunci mai jucasem un meci de baraj cu Sportul, când eram la Fieni, pe care îl pierdusem. Apoi a urmat meciul acela cu cântec, barajul pierdut cu Timişoara, şi mă gândeam că a treia oară trebuie să se întâmple ceva bun. A fost o nebunie, am jucat cu sufletul atunci pentru că nu ne-am mai gândit la bani, ci doar la performanţă", spune Romică Stan.

În cei peste 15 ani dedicaţi fotbalului mare, Romică a avut două etape deosebite.

„Cea mai fastă perioadă din punct de vedere fotbalistic a fost la Gloria, c