Foto: Cristian Marcu O mare enigmă: de ce acum şi nu atunci când au fost luate măsuri extrem de dure, când viaţa a milioane de români a fost bulversată? Multe lucruri sunt greu de explicat. Revoltele din întreaga ţară (să nu ne lăsăm înşelaţi de numărul relativ mic al celor care ies în stradă) reflectă o nemulţumire generală care, în ultimul an, a crescut până la cote de nesuportat.
Cei aflaţi acum la putere îşi pun, nedumeriţi şi cu o spaimă vizibilă, întrebarea: ce se petrece? Şi de ce acum? De mai bine de doi ani, regimul Băsescu (Guvernul Boc, artificiala majoritate parlamentară, structurile de conducere din toate instituţiile statului) a abuzat de putere. Şi a uitat un fapt elementar şi anume că răbdarea oamenilor are o limită. Că o ţară nu se guvernează cu aroganţă şi dispreţ. Că nu sunt veşnici în scaunele lor, într-o zi devin şi ei „popor”. Şi nu sunt deloc atât de importanţi pe cât se cred.
Ceea ce se întâmplă astăzi în România demonstrează că la noi întotdeauna istoria răbufneşte în ultima clipă. Atunci când e aproape prea târziu. Indiferent cum se vor termina aceste mişcări de stradă, e clar că s-a redeschis o rană ce părea cicatrizată: falia dintre conducători şi cei conduşi. Primii şi-au închipuit că sunt infailibili, ultimii au acceptat că aşa e firesc. Până când au înţeles că nu se mai poate.
În România nu e revoluţie. Nici nu va fi dată ţara peste cap. Mulţi se uită, comentează, se ţin departe. Aşa s-a întâmplat întotdeauna, oriunde în lume. Dar există acel ceva, inefabil, misterios şi surprinzător care naşte întrebarea: dar de ce?
Măsurile de austeritate au fost luate de actualul regim sub umbrela aroganţei şi dispreţului: e criză, altă soluţie nu există. Reducerea salariilor, îngheţarea pensiilor, concedierile masive, taxele transformate în biruri de nesuportat au fost aplicate fără prea multe