Oana Leahu e regizoare. E şi decana Facultăţii de Teatru a Universităţii de Arte din Tîrgu Mureş. Dar, din nou, e regizoare – o foarte apreciată creatoare de spectacole pentru copii şi de animaţie, genuri-Cenuşăreasă în spaţiul artistic românesc. De unde şi acest dialog, în plin sezon de tăieri de tot felul, despre nevoia de poveşti a copiilor şi oamenii care le fac posibile. Nu ai făcut regie pentru teatrul de animaţie în facultate, cum ai ajuns să te ocupi atît de mult de zona copilăriei? Care a fost primul tău spectacol? Primul meu spectacol a fost imediat după terminarea facultăţii, la Teatrul de Nord din Satu Mare, unde am făcut Hansel şi Gretel, pe un scenariu al meu. A fost o provocare, pentru că am refuzat să lucrez cu doi actori de 20 de ani în rolurile titulare şi am ales chiar doi copii. La Satu Mare am ţinut un atelier care a durat o lună şi la care am avut 30 de copii; doi dintre ei au primit rolurile principale, iar alţi zece au făcut parte din distribuţie, au avut ceva de făcut. Cea mai mică dintre „gîze“ avea doi ani şi jumătate şi unul dintre actori trebuia, pe un moment de heblu, s-o scoată din scenă. La o repetiţie a uitat, iar din beznă s-a auzit: „Şi pe mine m-au uitat aici?“. Replica a rămas pe urmă în spectacol. Copiii sînt fascinanţi pe scenă, dacă ai nervii tari şi multă răbdare, ceea ce eu pe vremea aceea, prin ’95, aveam. Directorul de pe vremea aceea a Teatrului de Nord, Cristian Ioan, m-a invitat să fac acest spectacol fiindcă m-a văzut în anul cinci la lucru, venise la Tîrgu Mureş să caute spectacole pentru o microstagiune, m-a văzut deci lucrînd la o montare cu Hedda Gabler. De la Hedda Gabler la teatrul pentru copii e un oarecare drum. Poate să pară ciudat, dar şi spectacolele pentru copii, fie că sînt făcute cu mijloacele specifice teatrului de animaţie sau cu cele ale teatrului dramatic, presupun o foarte mare doză de seriozit