Dialogului din 27 februarie 2012 dintre scriitorul israelian Amos Oz şi filosoful român Gabriel Liiceanu, al patrulea din seria „Conferinţelor de la Ateneu”, deşi agreabil, i-au lipsit momentele care să-l facă şi memorabil – cel puţin în sensul în care a devenit memorabil unul dintre dialogurile precedente desfăş urate sub aceeaşi egidă a Ateneului, avîndu-i ca protagonişti pe Herta Müller şi pe Gabriel Liiceanu. E posibil ca de această dată cei doi conferenţiari să nu-şi fi propus oricum decît un dialog consensual şi delectabil, ceea ce le-a şi reuşit. Atîta că, date fiind diferenţele de orientare politică dintre cei doi, cred că aşteptările unei părţi consistente a publicului ar fi mers către o polemică mult mai nuanţată.

Cei care i-au citit cărţile lui Amos Oz sînt familiarizaţi deja cu inteligen- ţa sa foarte versatilă şi nuanţată, pe care autorul a probat-o şi în seara de la Ateneu, chiar dacă a reiterat nu doar teme, ci şi replici mai vechi – unele dintre ele realmente strălucite. La rândul lor, admiratorii lui Gabriel Liiceanu au putut aprecia probabil şi de această dată prezenţa de spirit a filosofului român, chiar dacă intervenţiilor sale pe teme strict literare le-a lipsit o anumită consistenţă. Iar în ce priveşte dialogul în ansamblu, lui Oz i-a lipsit fie provocarea care să-l scoată din vechile reflexe şi replici, fie cheful de-a produce unele noi; lui Liiceanu, pe de altă parte, i-a lipsit tocmai curiozitatea de care tot vorbea Oz (şi pe care Liiceanu a asociat-o inexplicabil, spre finalul discuţiei, cu curiozitatea informatorilor Securităţii) şi care l-ar fi putut inspira să deschidă un dialog pe altă temă decît comunismul românesc, despre care scriitorul israelian are puţine lucruri de spus. Cei doi au părut să nu aibă prea multe teme în comun, iar pe cele cu potenţial polemic s-au ferit să le discute amănunţit. Din păcate. Pentru că ar fi f