„Când eram copil, mama m-a sculptat”

Mai având de trăit (cu puţin noroc) cam a şaptea parte din viaţă, m-am gândit că ar fi înţelept din partea mea să mă spovedesc. Dar nu unui preot bărbos, ci unei blonde surâzătoare, care, spre deosebire de blondele din bancuri, este inteligentă, cultivată şi are şi talent literar. Se numeşte Ioana Revnic, şi-a luat doctoratul în filologie (cu o lucrare despre Ştefan Bănulescu, nu despre mine, cum ar fi trebuit) şi locuieşte la Oradea. Îmi cunoaşte biografia mai bine decât mine. Şi este la curent cu tot ce-am scris de-a lungul vieţii, astfel încât, dacă sunt vreodată obosit şi alimentez cine ştie ce rubrică din cine ştie ce revistă cu un text mai vechi, îmi dă telefon imediat şi îmi spune unde anume şi când a mai citit acel text. Şi, bineînţeles, mă moralizează. Este forma ei de a mă admira.

Am acceptat propunerea ei de a face o carte de convorbiri cu mine pentru că mă respectă, fără să fie complexată, pentru că înţelege tot ce-i spun, fără să mă aprobe mecanic, pentru că practică indiscreţia, fără să fie prozaică. M-a convins şi cartea ei de interviuri cu scriitori, „Dresură de lei”, în care evoluează cu biciul întrebărilor în mână în faţa unor fiare.

Eu nefiind o fiară, ci un înger, n-a mai fost nevoie să fiu îmblânzit. Am îmblânzit-o eu pe dresoare.

Apoi, am tot discutat, zi de vară până-n seară. Mi-am retrăit viaţa (filmată cu acceleratorul). I-am evocat pe marii scriitori pe care i-am cunoscut. Am făcut dezvăluiri în legătură cu viaţa mea sentimentală. A rezultat o carte interzisă minorilor, dar şi criticilor literari minori.

Este prima şi ultima mea carte de acest gen. Cine vrea să mă cunoască aici mă găseşte.

Alex. Ştefănescu

– Care este prima amintire a ta în care apari tu, copil fiind, şi părinţii tăi?

– Eram în braţele tatălui meu, la Lugoj, pe podul de fier de p