Căderile semnificative de pe principalele burse occidentale - care par o reacţie la jumătăţile de măsură adoptate în vederea înfruntării marilor probleme ale datoriilor publice din America şi Europa - au luat-o înaintea previziunilor cu care revenise, în înfiorarea generală, dl Nouriel Roubini, economistul care a căpătat o notorietate extraordinară fiind practic singurul care a prognozat izbucnirea crizei financiare în 2007 în SUA.

O combinaţie nefericită între problemele grave ale zonei euro, explozia datoriei publice din Statele Unite şi stagnarea ce pare fără întoarcere a Japoniei va duce, a spus dl Roubini, la o reizbucnire a crizei economico-financiare globale în 2013, cu tot tacâmul: recesiune, şomaj dramatic şi inflaţie redevenită virulentă.

Dacă asimilăm criza cu răbufnirile ei, atunci dl Roubini are dreptate. Altfel însă, doar dacă nu se vrea nu se vede că avem de-a face cu o criză deja permanentizată, care este o criză de sistem, şi care, odată declanşată, nu se va mai opri până la un deznodământ concluziv, având puseuri mai severe sau mai puţin severe pe parcurs. Asemenea puseuri au avut loc în 2001, când a explodat bubble-ul bursier dintr-un segment al pieţei (cel de IT), în 2004, când au ieşit la suprafaţă matrapazlâcurile intracompanie, bazate pe conflict de interese, de la Enron şi WorldCom şi, din nou, mai puternic în 2007, când au răbufnit malversaţiunile financiare dintr-un alt segment al pieţei (cel imobiliar) şi care au avut grave repercusiuni în întregul areal financiar-bancar precum şi în economia reală.

Cauza generală este segmentul agresiv al capitalului internaţional - cel financiar-bancar - care a subordonat întregul sistem intereselor sale de profit fără măsură, într-o viziune speculativă şi pe termen scurt, şi care a transformat sistemul într-un cazino expus grav destructurării şi falimentării. Toate, în urma aşa-zisei