Se deschide, cu toate scandalurile de rigoare, un loc al civilizaţiei. Speranţa, poate rizibilă, este că va fi un incubator al bunului simţ
A fost odată un cetăţean pe care îl chema Haussmann, citit de francezi cum îl citim noi pe Osman Paşa. Iar pe Haussmann l-a chemat la el împăratul Napoleon III. De fapt, a fost invers, dar nu mai contează. Şi cică nici baron nu prea era, în fine. Treaba e că Osman ăsta, cu acordul împăratului, a ras Parisul cel vechi de pe faţa pămîntului şi a făcut altul în loc. Pînă atunci era o mlaştină străbătută de insule locuite. Un oraş de Ev Mediu. Haussmann a înţeles că nu poţi intra cu o asemenea arătare în minunata lume nouă. Londra fusese ajutată de un incendiu să se reconstruiască în 1666. Parisul întîrziase aproape 200 de ani. Dar Haussmann nu era Nero. N-a folosit focul, ci barosul şi-apoi au apărut case mari, bulevarde largi, canalizări şi parcuri. A costat 26 de miliarde în euro de azi, alţii zic că triplu, un mizilic faţă de minunea care atrage cei mai mulţi turişti din lume. Haussmann a înţeles că pe oameni îi pot schimba locurile, că, verificat, civilizaţia vine sau pleacă o dată cu frumosul sau urîtul în care trăieşti. O lecţie pe care o învăţăm pe pielea noastră zilnic în Bucureşti. De aceea mi se pare că inaugurarea National Arena, dincolo de controverse, meciuri şi mize, e o bornă. Acela, cu adevărat, poate fi micul nostru Paris.
E ca o plantă exotică într-o grădină veche. Neînflorită complet, dar promiţătoare. Pare bizar să crezi că fotbalul nostru şchiopătînd se poate întrema călcînd doar pe iarba cea nouă, dar nu e vorba despre asta, ci despre demersul uman. E despre un spaţiu în care să-ţi vină greu să scuipi, să rupi sau pur şi simplu să faci mizerie în halul iresponsabil în care se întîmplă mai peste tot în ţara asta. O să rîdeţi de mine, evident. Totuşi, insist pe o psihologie simplă care ne zice că o
