Cum e Moscova? Moscova e un stat în stat. Un fel de matrioşcă înăuntrul căreia se află alte matrioşce pline de tot felul de chipuri. Acolo e centrul. Locul unde se adună capitalul. Păpuşa Moscov nu prea are de-a face cu celelalte păpuşi risipite de-a lungul Rusiei.

Pe regizorul Andrei Dimitrievici Andreev l-am întâlnit la Teatrul Naţional cu câteva zile înainte de premieră. Atmosfera din Sala "Aglaia Pruteanu" unde se desfăşurau repeţiţiile erau destul de agitată, dacă nu chiar încordată. Actorii executau diverse mişcări, urmând indicaţiile regizorului. El însuşi îşi însoţea fiecare gest de câte o volută, dovedind o voiciune deosebită. Din acest motiv cineva îl poreclise Şostakovici. Privindu-l, aveai impresia că ai în faţa ta nu un om în carne şi oase, ci o notă muzicală desprinsă de pe un portativ, care aleargă încoace şi încolo prin sală. În concepţia sa, probabil, actorii constituiau şi ei un fel de note, ce aveau tendinţa de a evada din partitură şi a se risipi în spaţiul din jur, dând naştere la haos. Haosul trebuia ordonat cu orice preţ. Notele trebuiau să asculte de bagheta magică, pentru a alcătui o simfonie din diverse fragmente ce urmau a fi asamblate pe parcurs. Andrei Dimitrievici vorbea gesticulând continuu. Se comunica destul de greu. Protagoniştii îi ghiceau pe jumătate replicile. Iar replicile erau pe cât de precise, pe atât de dure. Regizorul nu lucra cu jumăţăţi de măsură. Voia ca actorul să dea randamentul maxim. Aveam impresia că asist la un dresaj de lei sau tigri. Doar că în loc de bici şi de baghetă magică, regizorul apela la cuvinte şi gesturi.

Faptul că atmosfera în care se lucra era încordată nu m-a mirat. Aşa se întâmplă de fiecare dată înainte de premieră, când tensiunea dintre protagonişti şi regizor, uneori şi scenograf, atinge o cotă paroxistică. Stresul acţionează şi într-o tabără, şi în cealaltă. Apropierea premierei d