Când cei 7,4 milioane de români au venit la vot împotriva lui Traian Băsescu probabil că asta şi-au dorit: dreptate până la capăt. Adică punct final pentru o putere arogantă şi în numeroase cazuri abuzivă. Ieri a reieşit că dreptatea are sensuri diferite. Depinde la care capăt al ei te afli. În mod evident că atunci când strigau de la tribună dreptate până la capăt, onorabilii USL aveau alt tip de dreptate în minte decât cei din faţa tribunei.

Aşa a rezultat una dintre cele mai mari mizerii din istoria Parlamentului român. Şi dezamăgiri deopotrivă. Fix la un an de la sosirea lor în Parlament cu cea mai mare majoritate de a avut-o vreodată o formaţiune politică.

Eu unul înţeleg astfel că dreptatea se face pentru cei care au apucat să se aleagă, mulţi dintre ei doar cu meritul de a se afla pe listă şi culegând sprijinul şi speranţa a milioane de oameni amăgiţi. Şi că dreptatea înseamnă să fii anchetat de ai noştri, nu de ai lor. De asemenea, dreptate e atunci când ţi se poate schimba cursul procesului pe care îl ai pe rol de la instanţele lor la instanţele noastre. Dreptate e atunci când, aşteptând hotărârea judecătorilor, e posibil să nu o mai primeşti. Dreptate e aia când ţi-ai pus neamurile în cabinet şi nu ţi se mai întâmplă nimic. Şi tot drept trebuie să fie să faci tot ce vrea muşchiul tău în instituţia pe care o conduci, dar să nu fii anchetat. Iar dreptatea supremă e atunci când fraţii tăi vor fi scoşi din puşcăriile dictatorului. Aţi avut dreptate: chiar e până la capăt!.

Drept e că cei din faţa tribunei se aşteptau să rezolvaţi problema spitalelor închise. Să le redeschideţi şi să le faceţi civilizate pe alea de mai funcţionează. În schimb, ele trec printr-o criză nemaivăzută de 20 de ani. O spun doctorii, nu eu.

Drept e că alegătorii se aşteptau să le împuţinaţi şi să le micşoraţi taxele, nu să le puneţi unele noi.

Drept e că ar