"Noi am compromis socialismul si o sa compromitem si capitalismul". A zis-o Mircea Dinescu, pe cind nu se livrase cu totul televiziunilor mogulesti. In 1989 „m-am visat" de mai multe ori in compania ... Ceausestilor. In aceste vise recurente „se facea ca" eram invitat la mese sau la receptii oficiale, desfasurate in sali uriase, luminate feeric, sau in gradini de vara, desenate artistic, cu arbori ornamentali si fintini arteziene, cu lungi alei pietruite, la capatul carora intrezaream mesele incarcate cu cele mai alese mincaruri, fructiere in care se rasfatau portocale si banane, ananasi si struguri, pepeni rosii si galbeni, raspindind, toate, o aroma afrodisiaca. La capatul aleii, Marele Barbat si Savanta imi faceau semne de bun venit si imi ieseau in intimpinare. Uneori, pe acest drum „de vis" eram condus chiar de Savanta, care ma lua la brat si mi se arata deosebit de binevoitoare. Citeodata ajungeam pina la acele mese paradisiace si chiar reuseam sa ma infrupt din bunatati (fara a minca pe saturate), dar, de cele mai multe ori, se intimpla ceva (ca-n vis!) si ma trezeam brusc, cu penibila senzatie a unui act (gastronomic!) ratat. Reflex oniric al obsesiei cotidiene de a gasi ceva „de-ale gurii", visul convertea umilinta zilnica in extaz, iar trezirea nu insemna decit o reconectare la ritualul cotidian al statului la coada. Acest marasm nocturn era intruchiparea - derizorie - a revoltei mele neputicioase impotriva celor care ne rationalizau atit cuvintele, cit si hrana cea de toate zilele. Visele erau, poate, si un avertisment ca are sa se intimple ceva, dar pe atunci nu realizam ca sint un visator cu sansa de a fi confirmat. Desi, cind a inceput Timisoara, i-am spus unui prieten ca Ceausescu nu prinde Craciunul. Dar asta era, de-acum, o previziune la indemina oricarui observator cit de cit atent la miscarile tectonice din lumea comunista. Noaptea ascultam „Europa