"America: Libertate şi televiziune color "

(din înţelepciunea populară, circa 1980) Pe vremuri, televizorul color on a budget se obţinea foarte uşor în România: magazinele comerţului de stat aveau la vînzare un filtru pastelat, care se aşeza în faţa ecranului. Existau două modele: cel cu diagonala de 38 de centimetri (pentru televizoarele Olt, Sirius şi mai vechile Venus cu lămpi) şi cel destinat connaisseur-ilor, posesori de aparat cu diagonala de 54 de centimetri (aici aş fi recomandat cu căldură aparatul Diamant, cu circuite integrate şi o deosebită fiabilitate în exploatare). Filtrul a avut ceva succes: într-o vreme, îmi aduc aminte, cam două familii din cinci la care mergeam în vizită se uitau la televizorul color obţinut prin această operaţie estetică. Ecranul cu îmbunătăţiri nu conţinea de fapt toate culorile spectrului. Cea mai violentă pată era de un gălbui spălăcit, care părea la locul ei doar atunci cînd stătea acolo Lucy, blonda din Dallas. Lucru care se întîmpla cam 30 de secunde pe săptămînă. Cu toate că era destul de accesibil românului de rînd, am trăit drama de a nu avea niciodată un astfel de televizor color. Şi n-am fost cel ales nici pentru cealaltă soluţie, şi ea populară într-o vreme: televizorul alb-negru în noua carcasă de plastic disponibilă în mai multe culori. Acum, privind în urmă, îmi închipui că deciziile privind elaborarea acestor erzaţuri erau luate la nivel destul de înalt. Undeva, probabil, activişti luminaţi constatau că vaporenii şi cei cu rude în străinătate reuşiseră să inducă o stare nepotrivită, vorbind despre televiziunea color disponibilă în Occident în fiecare casă. Sau o fi fost iniţiativa vreunui director de întreprindere, presat de la centru să raporteze elaborarea de noi produse? Oricum ar fi, e clar că filtrul vîndut atunci în magazine era doar unul dintre componentele unui sistem optic. Filtrul din faţa tel