Pentru foarte mulţi români ai generaţiei 50, moartea „tătucului” Iosif Vissarionovici Stalin a fost primul exerciţiu de a plânge la comandă din viaţa lor. Sursa: EVZ
Ne scrie doamna Nina Stanoevici, din Bucureşti: „În martie 1953 trebuia să îmi serbez majoratul. Mai precis, în a cincea zi a lunii lui Mărţişor. Cu o seară înainte, părinţii m-au chemat şi mi-au spus să nu care cumva să cer să-mi sărbătoresc ziua cu prietenii fiindcă, spuneau ei, starea sănătăţii tovarăşului Stalin s-a înrăutăţit şi era foarte posibil să «dea ortul popii» chiar de ziua mea. În aceste condiţii, a organiza o petrecere, fie ea chiar de majorat, echivala cu a face pipi pe statuia soldatului sovietic, chiar la parada de Ziua Forţelor Armate ale URSS. Şi parcă au avut gura aurită…
Pe la patru după-amiaza au început să curgă, prin bunăvoinţa agenţiei de ştiri ruseşti, buletinele medicale emise de Moscova. Şi veneau datate cu ore riguros exacte, astfel că, la 17.29, de exemplu, aflam că «tătucul» respiră cu greutate şi că are temperatura 38.4, iar la 19.46 ştiam deja că i-a amorţit (a se traduce „paralizat”) partea stângă a corpului. Cel din urmă comunicat de sănătate, mai precis un soi de ferpar, a venit noaptea târziu şi mi-a spulberat orice urmă de speranţă că voi închina, cu familia şi prietenii, un pahar de vin în cinstea… mea.
Umor roşu!
De distrat, doamna Nina spune că, până la urmă tot s-a distrat, doar că a făcut-o la mitingul organizat de Partidul Muncitoresc Român, în faţa statuii lui Stalin, de la intrarea în Herăstrău, cam unde este acum Piaţa Charles de Gaulle. „Ţin minte că s-au strâns câteva mii de persone în jurul statuii. În primele rânduri erau activiştii de partid, în marea lor majoritate femei, aduse, probabil, pe post de bocitoare. Începând cu rândul trei-patru încolo, era o veselie de nedescris.
Se spuneau un fel de bancuri cu Stalin, mai mult sno
