Cum lucrează, aşadar, timpul asupra corpului uman? Timpul „roade”, e-rodează şi consumă. Corpul este biologie efemeră sau anatomie perisabilă.
Derulat atipic, în chiar preziua închiderii, vernisajul expoziţiei Corpuri - asumată de Gabrielaşi Sabin Drinceanu - a făcut ocazia unor noi racorduri problematice, dintr-o dublă perspectivă: a sugestiilor speculative încă neexplorate şi a multiplelor posibilităţi de tratament artistic. Cum se raportează artistul la propriul corp? Dar la corpurile celorlalţi? Sunt imaginile corporale mărginite doar la semnificaţia frustă a ceea ce re-prezintă? Este eul nostru intim despărţit de corp, ori legat indisolubil de acesta? La prima vedere, întrebări precum cele de mai sus par nereflexive şi sofistice. În realitate, ele jalonează întreg câmpul practicilor vizuale circumscrise referinţei antropologice, evidente şi în cazul proiectului de la Galeria „Dana”.
Există, bunăoară, situaţii în care artistul valorifică mirajul identităţii, părând a se confunda cu propriul corp, expunându-se ca şi cum ar fi totuna. Nu puţine sunt „performările” în registrul body art, când trupul devine prezenţă exclusivă, fiind etalat în imediatitatea sa, în pura cotidianitate, mimând o retorică gestuală a firescului. Artistul se filmează mergând, mâncând, dormind, conversând, fără ca imaginile să dorească a camufla în vreun fel intenţii „secunde”, estetice sau esoterice. Un alt mod de raportare ar fi cel distant şi exterior, artistul privindu-şi propriul corp ca alteritate, drept ceva îndepărtat şi străin. Un autoportret, de pildă, este cu atât mai reuşit cu cât pictorul reuşeşte să ia optima „distanţă” afectivă, evitând a-şi minimaliza sau idealiza trăsăturile. Sunt şi situaţii în care artistul îşi testează limitele, ca şi cum ar dori să se elibereze din „temniţa” propriului corp, perceput ca greoi şi ostil. În astfel de cazuri, corpul este „ca