Există şi răgazuri. Trebuie să existe, nu se poate altfel. Când te simţi mistuit sau măcar ameninţat de neliniştile prezentului - „Ni se dă sau nu licenţa?“, „Vin sau nu banii?“ - , poţi să faci apel în formulă paseistă. Te răsuceşti pe călcâie, te arunci în trecut şi-n felul ăsta potriveşti o surdină pe gura gălăgioasă a clipei. Şi nu, nu e doar un refugiu pentru ochelarişti şi melancolici. Fiindcă nu pleci doar în căutarea timpului pierdut, cu sau fără madlenă, ci şi în aventura unei întregiri. Cum faci asta? Luând o carte dintr-un raft şi lăsându-te dus, măcar pentru câteva ore de primăvară mirosind a liliac, într-o lume de parfum vechi şi desuetudine, în care însă, vorba naratorului, vieţuiesc oameni prin ale căror vine curge sânge, nu apă distilată. Cartea, publicată de editura Grinta (din păcate, cu sute de greşeli), se cheamă „Şepcile roşii“, se află la a doua ediţie şi ascunde o ciudăţenie: deşi e semnată de Ioan Chirilă, povestea o spune de fapt doctorul Mircea Luca, jucător din existenţa inter- şi postbelică a Universităţii Cluj.

Personajele din „Şepcile roşii“ nu populează un muzeu, ci aduc aminte de o lume. O lume care nu rimează cu forfota şi împestriţeala de azi, cu zgomotul, graba şi isteria mileniului trei. O lume clădită pe cavalerism şi pe o anume demnitate a sărăciei. O lume altfel decât cea pe care-o vedem defilând azi sub ochii noştri intrigaţi şi trişti. Închipuiţi-vi-i azi, în vârtejul hotelurilor de cinci stele, al limuzinelor şi al avioanelor ultraconfortabile, pe fotbaliştii de atunci ai Universităţii dormind câte doisprezece într-o cameră înaintea unui meci important. Închipuiţi-vi-i împărţindu-se câte patru la o ţigară (ei bine, da, se mai trăgea din când în când un fum) şi trasând pe foiţă, cu creionul, locul până unde avea voie să fumeze fiecare. Închipuiţi-vi-i plecând de la Cluj la Grenoble cu trenul şi mâncând p