Cine a privit cu luare aminte un zid cuprins din toate partile de frenezia iederii, care si-a infipt cangile tulpinilor in tencuiala rece, a tresarit, pesemne, infiorat dinaintea acestui spectacol al insinuarii neasteptate a vietii. Poti descifra in tasnirea plantei, ce invaluie formele nude ale zidului, doua impulsuri simultane: cel acaparator, al supravietuirii si cel transfigurator, al imbratisarii, implinind laolalta o metamorfoza ce trimite cu gandul la insasi dinamica actului de creatie.
"Voi proceda ca iedera. Pentru a lua in stapanire totul, ma voi agata de orice imi iese in cale." (p. 6).
Alegand, in mod declarat, ca modalitate de constructie narativa tehnica iederii, Gabriel Liiceanu exprima, in ultima sa carte*, implicit o decizie. Asumarea din start a conventiei chemate sa metamorfozeze spatiul autobiografic este gestul simbolic al intrarii sale in literatura. Dorinta de cuprindere totala, exprimata in fraza de mai inainte, nu vizeaza aici, in sens balzacian, lumea intreaga, ci propria-i fiinta. Examinarea identitatii se realizeaza, insa, intr-o oglinda a alteritatii prin jocul epistolar dintre personajul expeditor, un tata, si personajul destinatar, un fiu. Iar miza acestui joc este, dupa cum se va vedea, aneantizarea distantelor si cuprinderea prin imbratisare a celuilalt. De unde si curajul sinceritatii depline. Intimitatea este dezvaluita aproape sistematic, fara a fi insa exhibata, caci, pe masura ce se arata, ea este transfigurata de iedera atotcuprinzatoare a conventiei. Astfel, tot ceea ce este scos la lumina dobandeste un chip nou in paginile acestor scrisori adresate nu doar fiului din Japonia, ci fiecarei "fiinte a departarii" dispuse sa intre in jocul epistolar propus de autor.
Cele saisprezece capitole, respectiv cele saisprezece scrisori, surprind doua momente decisive din existenta personajului expeditor - confruntarea c