El Zorab, de George Coşbuc, asemănări cu realitatea
La paşa vine un arab,/ Cu ochii stinşi, cu graiul slab/ - “Sînt, paşă, neam de beduin,/ Şi de la Bab-el-Manteb vin/ Să-l vînd pe El-Zorab.”
Poetul ne prezintă, cu maxima economie de mijloace, personajele tranzacţiei: cumpărătorul, în persoana bogatului şeic arab, vînzătorul aflat într-o criză temporară de lichidităţi şi marfa: frumosul pur-sînge El Zorab. “Graiul slab”al vînzătorului e, probabil, dictat de tehnica negocierii, alminteri, se ştie, personajul e extrem de vocal.
“Arabii toţi răsar din cort,/ Să-mi vadă roibul, cînd îl port / Şi-l joc în frîu, şi-l las în trap!/ Mi-e drag ca ochii mei din cap/ Şi nu l-aş da nici mort.”
El Zorab e, într-adevăr, un exemplar reuşit, mîndria hergheliei, inspirînd admiratorilor un devotament necondiţionat, iar în Giuleşti ură şi blesteme. Şi totuşi, iată că după ce l-a călărit atîta timp, l-a jucat în frîie de aur şi l-a lăsat în trap de Bentley, Stăpînul e nevoit să-l vîndă:
“Dar trei copii de foame-mi mor!/ Uscat e cerul gurii lor;/ Dă-mi bani pe cal! Că sînt sărac!/ Dă-mi bani! Dacă-l găseşti pe plac”
O imagine plastică, dar în acelaţi timp o exagerare de dragul efectului dramatic, pentru că am aflat cu toţii între timp de palat şi de butonii cu diamante.
“O mie de ţechini primeşti?”/ “O, paşă, cît de darnic eşti!
Tranzacţia se finalizează rapid, departe de ochii presei, toată lumea e aparent mulţumita, iar “Arabul ia, cu ochii plini/ De zîmbet, mia de ţechini.”
Restul poeziei cade în desuet, se vehiculează noţiuni din secolului 19, puţin cunoscute azi, cum ar fi dispreţul faţă de bani sau mustrarea de conştiinţă, semn că, oricît ar fi de clasici, Coşbuc sau Caragiale nu sînt şi în intregime de actualitate. Timpul nu cruţă pe nimeni, nici la 28 de ani, nici la 32, cîţi avea Rivelinho cînd s-a transferat la