Se răsuceşte Ariel Sharon în mormânt, era să spun. Dar “Regele Arik” e viu.

“Ariel Sharon stă între cer şi pământ. E clar că nu-l doreşte nici Cel de Sus, nu-l doresc nici cei de jos” - asta cred ultrareligioşii, ale căror blesteme, rostite în septembrie 2005, par să-l fi ajuns.

Pe 4 ianuarie se vor împlini 6 ani de când e în comă generalul, eroul războiaelor arabo-israeliene, fostul premier, susţinătorul implantărilor teritoriale în Gaza şi Cisiordania, dar şi artizanul retragerii din 2005. O personalitate militară şi politică uriaşă (la propriu şi la figurat), cu un destin de tragedie antică.

Nu puteam să nu-l amintesc tocmai pe el, acum, când un armistiţiu subţire adie printre măslini.

Omul acesta, căruia astăzi cei doi fii îi pun Mozart, în speranţa că sinapsele vor intra în vibraţie, omul acesta cu conştiinţa încărcată de morţii de la Sabra şi Shatila, omul acesta a avut tenacitatea şi curajul de a-şi duce până la capăt proiectul – retragerea celor aproximativ 8.000 de colonişti din Fâşia Gaza.

În 2005, între august şi septembrie, premierul Sharon şi-a pus în aplicare Planul de Dezangajare: evreii îşi părăseau casele, pământul, sinagogile, smulgându-şi vieţile din rădăcini şi mutându-le într-o altă realitate, complet nouă pentru ei, sub privirile soldaţilor înarmaţi - fraţii lor, care le deveniseră dintr-o dată ostili. Oamenii jeleau şi-şi rupeau cămăşile în semn de doliu, mulţi aşteptau buldozerele să treacă peste ei, să-i facă una cu propriile lor amintiri, toţi crezuseră până în ultimul moment că o minune îi va salva.

Premierul Sharon ajunsese cum se simţea el mai bine – singur împotriva tuturor. Împotriva populaţiei, a partidelor, a propriului partid chiar, Likud. A explicat atunci, adresându-se compatrioţilor săi, care îl socoteau un trădător, uitând că tocmai “trădătorul” luptase cu decenii în urmă să edifice aşeză