Robert Flacelière, Viaţa de toate zilele în Grecia secolului lui Pericle, ediţia a treia revăzută şi adăugită, trad. de Liliana Lupaş,

Bucureşti, Editura Humanitas, 2011, 322 pag.

Ce ne atrage la elini e intuirea rupturii care ne desparte de ei: depărtarea în timp e atît de mare, că sîntem scutiţi de neplăcerea de a le căuta asemănări cu etosul modern. Pur şi simplu, Elada antică e din altă încrengă tură de spirit şi doar un ochi de o naivitate pozitivistă îi citeşte pe Eschil sau Sofocle spre a se regăsi în personajele lor.

De aceea, atracţia estetică a tragediilor nu stă într-o pretinsă continuitate cu tiparul gîndirii actuale, ci în stupoarea pe care o trăieşti constatînd schimbarea orizontului valoric. Fără sesizarea zidului care împiedică etosul elin să ajungă pînă la noi, degustarea lumii lui Homer sau Euripide e plicticoasă şi inutilă, semănînd cu proiectarea unor categorii contemporane asupra unui univers care nu le rabdă defel ingerinţa. Iată de ce speculaţiile făcute în marginea grecilor nu reuşesc decît să le altereze spiritul, caz în care a-i comenta e totuna cu a le deforma pînă la stîlcire matricea.

Cînd şi-a scris cartea Viaţa de toate zilele în Grecia secolului lui Pericle, Robert Flacelière a ştiut prea bine prin cîte schingiuiri interpretative a trecut antichitatea greacă, de aici intenţia pe care o declară de la început: să evite clişeele care ne-au tăiat pofta de a-i mai frecventa pe cei vechi. Potrivit autorului, există trei poncife care au acoperit universul elin cu patina unei mediocre înţelegeri istorice.

Primul stă în idealizarea Greciei sub forma unui tărîm diafan în care cetăţi precum Olynthos, Teba, Sparta sau Atena reprezentau lăcaşul unei vieţi de luxură: un pritaneu extins la scara întregii agore, cu cetăţeni rafinaţi în alegerea deliciilor, frămîntaţi doar de iniţieri secrete ş