Cărţile călătoresc mai uşor decât tablourile, sculpturile, ori mai ştiu eu ce alte obiecte ale artiştilor plastici, pentru că ele, aşa cum spune Chesarie al Râmnicului, cred că pe la sfârşitul celui de-al XVIII-lea secol, au aripi, sunt ele însele aripi.

În termeni prozaici, cartea unui autor din Cluj ajunge uşor, la pachet, în Bucureşti şi în câteva zile în toată ţara. Când se pune în mişcare reţeaua literară, cronicile umplu ziarele, revistele, toată lumea e grăbită să afle cât mai curând ce se mai scrie în Iaşi, Timişoara sau Cluj. Artiştii plastici par vitregiţi în această ecuaţie, deşi, de la o vreme, agenţii de vânzare, ei înşişi, sunt prezenţi pe net, prind greu loc în galeriile tot mai puţine ale oraşelor, iar confirmarea valorii de multe ori rămâne provincială. Sigur că au şi un avantaj, ies mai uşor în afară, pentru că limbajul plastic nu trebuie tradus în nici o limbă, dar, vai, ce subţire compensaţ ie la arderea lor, pentru cine are şansa să o trăiască! Şi există o explozie de artişti, în ultimii ani, de-a dreptul fascinanţi, de o vigoare ieşită din comun şi ne gândim că cea mai mare parte dintre aceştia se va topi în anonimat, că poate niciodată nu-i va descoperi cineva să îi aducă în muzeu, într-o sală de expoziţie. Nu am vrut să începem pe tonul acesta textul de faţă, dar întâlnirea cu artistul tapiser Angela Roman Popescu ne-a dat acest frison, de o oarecare revoltă. Artista are un talent excepţional, aşteptând parcă să fie descoperit, dar aşezat ferm pe poziţia unei profesionalizări, deşi drumurile sale au trecut prin expoziţii din Italia, din Austria şi prin alte câteva saloane transilvănene, uneori şi prin cele de la Bucureşti, i-au scris, în catalog, cuvinte elogioase şi personaje de notorietate, cum ar fi poeţii Ion Mureşan (despre care vom aminti câteva rânduri mai încolo), ori Gabriel Chifu, poetic ce e drept, dar la obiect, cu o anu