Prezenţa spontană ca formă de protest se poate destrăma de la sine sau poate intra într-un labirint înşelător. Ca manifestare publică ea este expusă la presiuni, interpretări şi tentaţii. Presiunile vin cel mai adesea din exterior şi ţin de limitări temporale sau spaţiale referitoare la desfăşurare.
Restricţii referitoare la momentul ales, durata sau spaţiile tolerate de autorităţi, pot să influenţeze şi pot structura formele de manifestare. Pot deveni obstacole, dar pot deveni şi sursă a unei reacţii de reluare şi extindere.
Dezbaterea publică, prezentarea în mass-media a evenimentelor, mesajelor, incidentelor, a grupurilor în dinamica manifestărilor este de asemenea expusă la o prelucrare a imaginii. Pentru public, îndeosebi pentru cei care nu participă, doar „asista” la evenimente, imaginea bate desfăşurarea propriu-zisă a mişcării. Această prevalenţă a mesajului asupra emiţătorului, dar mai ales a semnificaţiilor interferate reprezintă nu numai un factor de amplificare, dar poate deveni şi o sursă de deturnare, de distorsiune.
În fine, prin caracterul predominant spontan, prezenţa în protest dispune de un potenţial ridicat de evoluţii aleatoare. Asocieri de moment legate de context, reacţii întâmplătoare la nivel individual, asemănări, sau tocmai , nevoia de diferenţiere în raport cu stări şi conotaţii instalate, generează idei, reacţii, atitudini asumate cu energie şi expresie directă.
Tocmai absenţa unei identităţi generale, a unui „centru de comandă” , care să filtreze, să orienteze şi să susţină consecvent o direcţie fixă lasă loc pentru o „rostogolire” în funcţie de dialectica împrejurărilor.
Această particularitate reprezintă una din sursele stării de libertate care atrage şi motivează o bună parte din manifestanţi. Prin acesta se şi diferenţiază de forme controlate, manevrate şi cenzurate din interior, cum ar fi partidele pol
