Descriam, într-o carte apărută recent la Editura Polirom (Practica dezvoltării comunitare, coordonată de Dumitru Sandu), refuzul unor membri ai unei comunităţi rurale de a recunoaşte, la sfîrşitul anilor â90, faptul că deţin un aparat TV în propria gospodărie, de teamă să nu le fie confiscat sau să li se pună "anumite biruri". Un facilitator comunitar a lucrat un timp îndelungat în comunitatea respectivă pentru a-i lămuri că există o grilă de sărăcie cu care lucrează o anumită organizaţie numită Fondul Român de Dezvoltare Socială (FRDS), grilă care conţine, printre altele, un criteriu referitor la "numărul de aparate TV din comunitate" şi, dacă îndeplinesc numărul minim de criterii, devin eligibili şi ar putea obţine finanţare pentru un proiect comunitar pe care şi-l doresc - şi pe care îl pot alege dintr-un meniu deschis care cuprinde proiecte de mică infrastructură, activităţi generatoare de venit şi servicii sociale. Cîteva luni au fost apoi necesare pentru a convinge comunitatea că, pentru drumul sătesc pe care vor să-l pietruiască, li se va oferi un credit nerambursabil şi nu vor ajunge în situaţia "să le fie luate vitele din ogradă pentru că nu vor avea bani să returneze creditul". Şi mai mult de doi ani, pînă cînd a fost terminat proiectul, pentru a înceta să mai gîndească că "dacă trăia Ceauşescu, drumul ăsta se făcea, dar aşa, drumul ăsta n-o să se facă niciodată".
O frică similară - de a pierde, într-un fel sau altul, ceea ce au - s-a înregistrat în multe comunităţi rurale sărace care au evitat, de pildă, să se angajeze prin cererea de finanţare că vor contribui cu altceva decît prin muncă fizică la realizarea contribuţiei locale minime de 10% - deşi, după aprobarea proiectelor, au asigurat co-finanţarea locală şi prin alte mijloace (căruţe, cai, unelte, utilaje sau chiar bani). Situaţiile menţionate anterior nu sînt decît o ilustrare a faptulu
