- Ceea ce mă uimeşte - şi mă fascinează în acelaşi timp - este modul în care se îmbracă oamenii - femeile în special - la voi. Mai ales pentru serviciu. Sînt totdeauna excesiv de îngrijite (over-dressed), de parcă ar merge în fiecare clipă la operă. Dar ştii, nu ca pasionaţii de operă, ci ca acea "lume bună" care se duce la Opera din Viena pentru a fi văzută de toată lumea. Această declaraţie a unui manager austriac lucrînd de ani buni de zile în România rezumă poate cel mai bine una dintre caracteristicile profunde ale societăţii noastre postcomuniste. Redusă la această expresie, ea poate părea trivială. În fond, ea nu este însă decît vîrful vizibil al unui iceberg, căci ceea ce vroia să spună austriacul - şi ceea ce se regăseşte în mai toate interviurile realizate de o cercetare pe tema culturii economice cu oameni de afaceri occidentali din România - este mult mai profund. Într-un fel sau altul, mai toţi insistă asupra faptului că "managerii români fac mult mai puţin distincţia dintre viaţa profesională şi cea personală decît este, de regulă, cazul în Vest". Adică le cam amestecă, una suprapunîndu-se cu alta. Sau, mai exact, standardele profesionale (din care face parte şi îmbrăcămintea) sînt în acelaşi timp o problemă personală de poziţionare socială. Nu mergi la serviciu doar ca să îţi faci (bine) treaba, ci şi ca să vadă lumea ce serviciu ai. Aşa cum acea "lume bună" la care se referea omul de afaceri austriac nu merge la operă doar din plăcerea de a-l asculta pe Verdi, ci ca să-şi facă vizibil un statut social, o imagine publică. Desigur, această "lume bună" a existat dintotdeauna şi pretutindeni. Problema apare atunci cînd biroul şi strada devin şi ele o "operă" permanentă. Atunci cînd scena operei devine mai mult un pretext pentru punerea în scenă a publicului. Cînd scopul -

o profesie, de pildă - devine, de fapt, un mijloc pentru singurul scop