Am avut ocazia, în ultima perioadă, să ajung în diverse locuri, nici unul dintre ele foarte plăcut, în care a trebuit să aştept destul de mult pentru a-mi rezolva treburile ce mă aduseseră acolo. De ce? Simplu: pentru că era coadă. Pentru că erau alţi semeni de-ai mei, mai harnici, ce ajunseseră în respectivul loc înaintea mea.
îmbrîncesc să-şi plătească primii impozitele, totuşi, m-am hotărît să mă duc în carne şi oase să le plătesc. Cu fişele fiscale la mine, dar cu formularele standard necompletate. Ajunsă acolo, m-am aşezat cuminte la coadă, la litera mea. Erau cel puţin trei oameni înainte. Aparent puţini. Dar, în realitate, cei trei făceau cît încă trei pentru că nu-şi puteau rezolva treburile într-o singură încăpere, ci migrau dintr-una într-alta, cu sau fără reprezentantul instituţiei în cauză. Plini de hîrţoage şi dosare. De pe margine, priveliştea era de-a dreptul îngrozitoare. La fel de kafkiană ca întotdeauna într-un astfel de stabiliment. Cu glazura nostalgică asociată: existau, încă, funcţionare gen cele de altădată, cu imensul coc platinat şi helanca-leopard pe silueta împlinită.
Din fericire, doamna care „s-a ocupat“ de mine nu intra în categoria aceasta: era îmbrăcată normal, între hippie şi sport, cu bijuterii de argint simpatice, şi avea o mulţime de surprize de la ouăle Kinder înşirate pe computer. Precum şi alte animăluţe ce-ţi aminteau, într-un fel sau altul, de copilărie. Mai bine aşa decît să aibă flori de plastic sau sticle goale de parfum, cum am văzut în alte părţi… În fond, şi mie mi-au plăcut, din seriile Kinder, cel puţin ştrumfii… Şi asta nu e tot: nu numai că m-a ajutat răbdătoare cu tot ce am avut nevoie, dar nici nu a vrut să audă de vreo recompensă, chiar simbolică. Datorită ei, instituţia a crescut în ochii mei. (Deşi cozile de acolo tot rămîn…)
Un alt loc unde am întîlnit aglomerări umane a fost, evident, sp