Eric Hobsbawm a murit tot comunist. A scris cărţi monumentale despre istoria recentă, dar nu l-a ajutat la nimic, omul a aşteptat triumful Revoluţiei pînă în ultima clipă. A recunoscut crimele comunismului, dar i se părea că vede Sensul de dincolo de ele. A trăit în buna lume burgheză care l-a aclamat ca pe un mare istoric, dar îi prevedea sfîrşitul şi înfrîngerea finală. Revoluţia vine orice-ai face, doar trebuie să avem răbdare, e scris în tablele lui Marx, şi cine sîntem noi, muritorii, să ne îndoim de ele? Aşa cum rolul credinciosului nu e să pună la îndoială, ci să desluşească cuvîntul Domnului, rolul marxistului e să desluşească, în istoria mică, timpul Revoluţiei. E ceva duios în aşteptarea asta, şi stupid în acelaşi timp. Hobsbawm avea barem ceva anvergură. De asta l-a numit The Economist, în ferpar, „ultimul marxist interesant“. Deşi îmi părea că în ultimii 20 de ani e interesant doar pentru că se încăpăţîna să rămînă dogmatic. Era pe post de cîine vorbitor – dacă un cîine se apucă să vorbească, lumea se adună curioasă să-l asculte, doar că nu e atentă la ce zice, ci la faptul în sine că un cîine vorbeşte. Cam aşa şi cu Hobsbawm: uite, dom’le, scrie cărţi de istorie, ştiţi că e tot comunist?

DE ACELASI AUTOR Ponta veneţianul, Antonescu cruciatul, Băsescu constituţionalistul Dicţionar de intervenţii UE în treburile interne Dragă Parlamentule, ajută-mă să te respect Moscova nu mai are răbdare cu noi. Dar cui îi pasă? Păstra ceva anvergură şi pentru că nu ieşea zilnic să comenteze toate prostiile, s-a ferit să ajungă un Mugur Ciuvică al Revoluţiei. Marxiştii ăştia mici şi plicticoşi, gen Noam Chomsky et co, trăiesc extazul Revoluţiei finale anticapitaliste în medie cam de şapte ori pe ani, cu pauze de sărbători. Se adună unii la New York şi proclamă sfîrşitul capitalismului global. „Să creăm o nouă lume“; „Să ne unim pentru schimbarea globală“; „Opr