Nu ştiu care fizician sau alt om de ştiinţă ar fi putut defini mai bine relativitatea timpului şi spaţiului, şi limitele cunoaşterii, decât a făcut-o Nichita Stănescu în 11 Elegiişi în alte poezii adiacente.

Poezia este matematica sufletului; prin forţa verbului, ea ne dechide porţile tainice ale fiinţei şi nefinţei, ale cognoscibilului şi incognoscibilului.

Matematica operează cu cifre, poezia cu sentimente, cu stările cele mai ambigue prin care trecem şi atunci când simţim, fie şi pentru o clipă, bucuria de-a fi, şi atunci când suntem pătrunşi de cea mai neagră deznădejde.

Toate aceste stări pe care ştiinţa le poate defini cu greu, poezia le surprinde printr-o străfulgerare, prin zbaterea unor cuvinte ce se cufundă în propria lor cenuşă, după o ardere de tot.

Poezia e ecuaţia perfectă a stărilor noastre diurne şi nocturne, a relaţiei noastre cu inconştientul materiei şi al cosmosului, dar şi cu eul nostru profund.

Poezia ne relevă văzutul şi nevăzutul. Ne relevă trecutul nostru scufundat în beznă, rămas în memoria materiei ce ne înconjoară, dar şi cu viitorul ce se năpusteşte peste noi. Poetul e un receptacol sensibil la vibraţiile pe care micro şi macrocosmosul le-au înmagazinat sau urmează să le înmagazineze în interiorul lor. Viitorul îşi are o coerenţă a sa. El poate fi prefigurat. Desigur, în mare parte. Putem presupune că undeva, într-un gol cosmic, are loc gestaţia evenimentelor ce vor lua calea timpului prezent. Unele din ele se propagă asemenea undelor unui diapazon. Sau a valurilor pe suprafaţa unui lac. Deducţia o putem face apelând la intuiţie şi la premoniţie, care îşi au, desigur, şi partea lor logică. Raţională. Dar dincolo de raţiune intervine şi hazardul ce împinge cursul evenimentelor pe un anumit drum, după care, le deviază, în aparenţă, spre un alt ţel. În lume însă nu se desfăşoară nimic întâmplător. Schimbările