Cea dintâi realitate istorică la care trebuie să ne gândim este aceea că Occidentul nu a cunoscut un regim comunist pe propria lui piele. A cunoscut, cert, partidele comuniste. Au fost partide puternice în Franţa şi Italia, mai slabe în Regatul Unit, iar în Germania postbelică PC a fost interzis. Dar dictatura comunistă este, pentru occidentali, o realitate politică despre care ei nu ştiu a vorbi decât din relatări jurnalistice şi istorice despre Europa de Est.

Dimpotrivă, Europa Occidentală a cunoscut nazismul, ca regim totalitar şi criminal, ca ocupaţie bestială, iar Statele Unite au participat la războiul antihitlerist. Germania, Italia, Spania, Portugalia au fost ţări în care a domnit extrema dreaptă; Franţa, Țările de Jos, Belgia etc. au cunoscut ocupaţia. Memoria există în aceste ţări, nu ca o percepţie abstractă, o relatare despre „alţii“, ci sub forma unor poveşti din bătrâni. Este greu să pretinzi mentalităţii populare să nu facă o diferenţă între amintirea generaţiilor şi o istorisire venită din afară.

Dacă vorbim de război, nu putem să uităm că războiul a fost câştigat de aliaţi şi URSS, iar Germania şi Italia au fost înfrânte. Principiul vae victis este valabil şi în acest caz. Justiţia este a învingătorilor. Iar faptul că Aliaţii au fost în război alături de Uniunea Sovietică incită la o privire mai blândă din partea societăţilor care îi moştenesc. În percepţia occidentală, comunismul este, azi, o ideologie. A fost un regim, azi, politiceşte, ieşit din scenă; dar, istoric, nu a fost înfrânt, ci s-a terminat, s-a epuizat.

Un alt factor care trebuie luat în consideraţie este retorica generoasă a comunismului. În timp ce nazismul şi toate totalitarismele de dreapta au fost fără ruşine agresive, au proclamat superioritatea unei rase, nu au ascuns voinţa de distrugere a „raselor inferioare“, comunismul a proclamat un ideal universal de ega