Dacă nu se face mai nimic în atâtea domenii lucrative – vreau să spun producătoare de ceva – concret, material – chiar şi de umilul loc de muncă, atunci, - într-un nefericit ,,schimb de reciprocitate’’, cum zicea un fost ministru care pe timpuri dirija sănătatea, după ce comandase armata -, atunci zic, suntem bântuiţi.
Dar de data aceasta fără nicio speranţă de a ne despărţi, cum zicea Marx, de trecut râzând, atunci, repet, suntem bântuiţi şi sufocaţi de patima simpozioanelor şi de patima mutării sfintelor moaşte dintr-un loc într-altul, fiindcă şi această poveste presupune neapărat simpozioane, întruniri, conferinţe, comunicări, discursuri şi o lume de funcţionari, mai ales locali, dar şi lideri politici de la centru, miniştri, senatori, deputaţi, şefi de instituţii şi instituţii deconcentrate, mai ales, care toţi se află în treabă.
Acum ne bântuie patima mutării osemintelor lui Brâncuşi de la Paris, din celebrul cimitir în care se odihnesc, respectate, mari personalităţi ale spiritualităţii mondiale, locuri de veci văzute în oraşul luminilor şi omagiate de toată lumea.
Cine vrei şi nu vrei şi-a dat cu părerea sau a făcut paradă de fiorul patriotic ca să-l aducă acasă pe Brâncuşi: de la primul ministru la cele mai îndepărtate rude hobiţene ale celebrului sculptor nădăjduitoare că la Târgu Jiu, cu acest prilej, şi-ar afla acum, şi ele, sau ei, sau el, (adică măcar unul) o slujbă, cel puţin de paznic de zi sau de noapte, adică un loc de muncă, fiindcă unde se munceşte mai bine decât pe un scăunel la poarta unui cimitir sau la căpătâiul unei cruci mărturisitoare.
Nimeni n-a luat în seamă un tulburător discurs al preşedintelui mexican care, omagiind trecerea în nefiinţă a celui mai de seamă scriitor al ţării sale şi unul dintre cei mai străluciţi reprezentanţi ai literaturii de limbă spaniolă, Carlos Fuentes, anunţa şi decizia de a duce trupul ne