Mi-amintesc că atunci când am citit – cu câţiva zeci de ani în urmă – „Chicago sub teroare”, un soi de istorie a perioadei în care Mafia lui Al Capone reuşise să îngenuncheze statul de drept, am rămas şocat de faptul că aşa ceva s-a putut întâmpla în ţara cu cea mai solidă democraţie.
Apoi am înţeles că mafia şi criminalitatea se folosesc de anumite conjucturi pentru a se manifesta acolo unde libertăţile individului merg până la limita vecinătăţii cu anarhia. Într-un sistem totalitar, represiv, formulele criminalistice extreme se manifestă cu mai multă dificultate, statul şi organele sale nemaiîmpiedicându-se, în acţiunea lor, de amănunte de ordin legal.
Este evident pentru oricine că în România, odată cu democraţia, a apărut şi s-a perfecţionat crima organizată. Infractorii noştri, şcoliţi unii dintre ei prin străinătate sau perfecţionaţi la locul de detenţie, au aplicat în acţiunea lor principiile economiei de piaţă: s-au specializat, s-au dezvoltat şi şi-au împărţit piaţa. Teritoriul preferat de acţiune rămâne acela al marilor oraşe şi al zonelor de frontieră. Între urbele patriei, câteva şi-au consolidat tradiţia istorică: Brăila rămâne unul dintre oraşele etalon, ca şi Constanţa. O spectaculoasă ascensiune a cunoscut însă Craiova. Oraşul de pe Jiu este pe cale să devină un alt Chicago, unul românesc. Aici s-au dezvoltat şi au pus mâna pe oraş reţelele infracţionale cu specific etnic. Războaiele periodice dintre bandele ţigăneşti sunt deja faimoase. Cum a devenit faimoasă şi „rezistenţa” românească, organizată de interlopul Caiac împotriva acestora.
Această efervescenţă n-ar fi fost însă posibilă fără contaminarea şi angrenarea în acţiunile bandelor a autorităţilor şi a unora dintre reprezentanţii acestora.
De prea multe ori poliţia din oraş colaborează cu bandiţii ori e timorată de aceştia. A făcut vâlvă relaţia intimă a unei judecătoar