Nu există metodă profilactică, diagnostică sau terapeutică oferită de medicina actuală care să nu aibă măcar un efect secundar sau un risc minim, pe care pacientul trebuie să-l cunoască.
Dezbateri recente, cazuri controversate, studii mai mult sau mai puţin ştiinţifice, pagini întregi de internet cu caracter informativ sau de tip site-uri de socializare, forumuri, toate tratează problema vaccinării copiilor din perspectivă pro sau contra, născând dispute aprinse cu privire la responsabilitate individuală şi comunitară, sănătate publică şi limitarea dreptului de decizie individuală.
Este sau nu vaccinarea copiilor obligatorie? Sau mai bine zis vaccinările din Programul Naţional de Vaccinare sunt obligatorii a fi administrate copiilor?
Răspunsul la această întrebare nu se poate mărgini la a fi unul de tip afirmativ sau negativ, ci trebuie analizat în toată complexitatea sa, în legătură cu beneficiile potenţiale şi efectele secundare aferente, cu modalitatea de efectuare şi mai ales cu modalitatea de comunicare cu publicul larg, cu maniera de informare. Nu întâmplător, ultimele două componente par a fi poate cele mai importante, dacă ar fi să ne raportăm la prima apariţie publică a vaccinului împotriva virusului HPV (Virusul Papiloma Uman - unele din tulpinile acestui virus fiind implicate în etiopatogenia cancerului de col uterin), când informarea populaţiei a lipsit sau a fost făcută defectuos, necorespunzător, inclusiv prin mesaje în mass-media de tipul „a apărut vaccinul împotriva cancerului de col” (evident, vaccinul este dirijat împotriva virusului, nu împotriva cancerului...), au generat o reacţie negativă din partea publicului larg care a trebuit practic să se informeze singur, din varii surse, luând deciziile fiecare după sursele de culegere a răspunsurilor, ceea ce a dus la eşecul programului, aspect recunoscut ulterior şi de către decidenţ