Ce-mi plăcea mie în serialele de la televizor de sîmbăta seara, imediat după revoluţie - (Străzile din San Francisco, Maddie şi David etc.) - erau scenele cu poliţişti care căutau infractori/informatori/ dispăruţi prin ghetourile cu ziduri jegoase, dar recondiţionate cu graffiti. Mi se păreau de-a dreptul nişte minunăţii de ziduri! Apoi am avut ocazia să răsfoiesc la cineva un album foto cu staruri hip-hop (2 Live Crew, RUN DMC, Naughty by Nature, Ice Cube, LL Cool J, Public Enemy) mai toţi spijiniţi de astfel de ziduri cu graffiti impresionante. Înfierbîntat şi de raperii noştri dragi (R.A.C.L.A., mai ales) am visat ani în şir să colind Bucureştiul şi să fotografiez graffiti. Ca atîtea chestii mai mult sau mai puţin culturale din Occident, graffiti-ul a ajuns şi la noi să poată fi considerat un fel de modă. Mai timidă, ce-i drept! Caracterul militant din perioada anilor '70, cînd graffiti era o componentă a manifestărilor "political rap", cu mesaj socio-politic, s-a pierdut, aşa că la noi această practică a subculturii a intrat direct cu latura ei aşa-zis estetică şi de divertisment. (Aici fac o paranteză şi îmi amintesc că în pasajul din faţa clădirii Radio Chişinău din Republica Moldova, între un graffiti cu Prodigy şi unul cu Metallica - Kill'em all, era unul cu Ştefan cel Mare şi Sfînt, foarte reuşit de altfel.) Între timp am mai citit cîte ceva despre graffiti, ştiu că sînt de mai multe feluri: steaguri, semnături, şabloane ş.a., ba chiar am citit recent într-o revistă de artă (post)modernă cum un tip anonim care desenează cu creta pe ziduri şi tomberoane nişte cruci mărunte ar fi "un artist pentru care oraşul întreg e o pînză imensă". Mă rog! Ideea e că mă enervează la culme tipii (în special Science şi Wonder ) care se semnează la infinit pe zidurile Teatrului Naţional sau pe statui. Îmi plac însă foarte mult graffiti-urile dintr-un "circ al foamei" af