În contextul dezbaterilor privind criza actuală, Nouriel Roubini a iscat rumoare prin invocarea lui Karl Marx; el a pus sare şi piper pe discuţii ce au loc în rândurile economiştilor, la noi şi în alte părţi. Voi încerca să punctez câteva aspecte reluând puncte de vedere exprimate cu alte prilejuri (vezi şi "Keynes, nu Marx, se întoarce", 2008; "Când finanţa perverteşte piaţa şi corodează democraţia", 28 iunie 2011).
Chestiunea "instabilităţii" este veche în literatura economică; ea este un laitmotiv pentru cei care recuză capitalismul şi este tema de analiză pentru economişti nemarxişti, care examinează mişcarea inerent ciclică a economiei. Atenţia este astfel orientată către determinanţi ai fluctuaţiilor, amplitudinea lor, împletirea între factori reali şi monetari. O întreagă teorie s-a dezvoltat în acest sens, care a influenţat abordări de politică macroeconomică, de conduită a băncilor centrale înăuntrul sistemului economiei de piaţă. Aici putem plasa disputa între curente teoretice şi de politici, între cei care pledează pentru intervenţia publică în economie şi cei care sunt adepţii regulilor (rules) cu intervenţie minimă.
De pildă, regula de expansiune a cantităţii de monedă ţinând cont de creşterea factorilor de producţie (teza de bază a doctrinei monetariste); această regulă este sprijinită de o presupoziţie legată de acţiunea considerată implacabilă a forţelor de echilibrare a sistemului, cu costuri rezonabile. Există însă teza alternativă, îmbrăţişată de economişti de persuasiune keynesistă (neo-keynesistă), care pornind de la existenţa "echilibrelor multiple", dintre care unele foarte rele (cu subutilizare masivă de resurse, şomaj foarte înalt -aşa cum a fost între anii 1929 şi 1933) reclamă politici publice care să permita tranziţia de la o stare rea la una acceptabilă. Această dezbatere a dominat lumea academică şi a politicilor publice
