Chelmus Cristina, cititoare „Adevărul”, ne-a trimis, tocmai din Palma de Mallorca, o poveste a căror protagonişti sunt bunicul Petre şi bunica Lola, sau prietena Lola, cum îi place să o numească. Aceasta ne dezvăluie: „Şi din fată boierească, din dragoste, mamaia Lola s-a căsătorit cu un ţăran simplu, muncitor în construcţii. Uneori mă întreb dacă nu-i pare rău, dar nu cred, că altfel, pe cine ar fi certat ea toată viaţă?”.
Albastru. Un albastru indigo... un albastru ce se vede numai în urma unui vapor, când spintecă apele oceanului. Aşa sunt ochii lui mamaia Lola.
Mamaia Lola, prietena mea. Mi-e şi mamă, mi-e şi bunică. Şi de fapt, nu e nici mama mea şi nici bunica. Ea este o prietenă bună de-a mamei mele, sunt prietene de peste cinicizeci de ani. Iar eu o ştiu de când am uzul raţiunii. Ce repede trece timpul, prea repede!
Locuieşte la ţară, lângă Bucureşti. Acum este singură şi tristă, dar mamaia mea nu era aşa... Curtea ei era plină de zgomote şi râsete, căldările se certau cu oalele, raţele cu găinile, pisica cu căţelul, porcii între ei. Iar Mamaia Lola râdea, bombănea, striga, gătea şi aranja totul, ca un comandant între oşti. „Petricăăă, unde-mi eşti?”... „Aci, mmm, aci..vin!” răspundea tataia Petre, înghiţind pe furiş două, trei guriţe de ţuică, de dimineaţă, aşa, pe stomacul gol. Că tare-i mai plăcea viaţa şi lui tataia! An de an, timp de aproape optzeci, a muncit cu drag pământul şi a iubit ţuiculiţa. O ţigărică Carpaţi în colţul gurii şi la treabă. Muncea mult, era vioi şi şugubăţ. Avea mamaia Lola pe cine certa toată ziua. Avea grijă de el ca de un copil, „spală-te, Petrică, schimbă-te, Petrică, aşa se mănâncă, Petrică?” ... anii au trecut iar Petrică a obosit şi s-a dus. Acum mamaia e singură şi nu mai are pe cine certa. S-a dus tataia, s-a dus imediat după el şi căţelul bătrân din curte. Acum are alt căţel, dar nu e Bobiţă...
Mă u