La 32 de ani, Eduard Gabia are în spate o carieră cosmopolită, care l-a purtat pe scene diferite ale lumii, de la Viena la New York. Dansatorul şi coregraful Eduard Gabia explică pentru RL de ce s-a întors însă mereu în România.
Lui Eduard Gabia nu‑i face plăcere să dea interviuri, căci nu-i plac discuţiile convenţionale despre cât de bun dansator şi coregraf este. I-ar plăcea mai degrabă să‑mi răspundă dansând, dar e prizonier într-o cafenea şi n-are de ales.
De ce dans contemporan?
E.G.: Am urmat Liceul de Coregrafie. În clasa a IX-a am avut cursuri de dans contemporan. Abia atunci am întâlnit nişte oameni cu adevărat deschişi. Într‑o oră de dans, profesorul meu de atunci, Florin Fieroiu, a avut o abordare aparte: erai şi tu important, conta ceea ce făceai, credeai şi doreai tu ca individ. Această atitudine a contat semnificativ în decizia de a alege dansul contemporan.
Cum arată scena dansului contemporan în România?
E.G.: Mi-e greu să răspund la această întrebare. Este unul dintre motivele pentru care nu prea mai dau interviuri. Răspunsul ar însemna să încep să înşir toată poliloghia pe care cu toţii o ştim: ministerul nu face, sunt probleme cu distribuirea bugetului, nu sunt fonduri...
Iată un exemplu care vorbeşte de la sine: având în vedere că Centrul Naţional al Dansului, din cadrul Teatrului Naţional Bucureşti, este singura instituţie de acest tip, cum pare să evolueze situaţia dansului contemporan? Dacă răspunsul este unul optimist, ar mai fi o obser¬vaţie de făcut: Centrul Naţional al Dansului a apărut acum cinci ani şi urmează să fie închis în luna februarie fiindcă întreaga clădire intră în renovare.
Dar publicul românesc? Cum este?
E.G.: Dansul e o artă marginală, publicul, atât cât este, e OK, nu am ce să-i reproşez, e la fel ca acela din Occident. În acest domeniu publicul trebuie să fie deschis, să accepte
