Foto: Cristian Marcu La mare, ori de câte ori am norocul să ajung, înot, citesc, iar seara îmi place să întârzii pe plajă. Mă plimb desculţ, savurând răcoarea, acolo unde valurile, încumetându-se spre uscat, şterg ritmic paşii mei, ca un blând avertisment – memento mori. Sunt clipele când lumea se retrage spre restaurante şi hoteluri, obosită de soare, lăsându-mi gratis o intimitate la care nu pot râvni în celelalte ore ale zilei. Când n-am o ocupaţie anume adun, aproape fără să-mi dau seama, chipuri, întâmplări, gesturi. Creierul meu le stochează şi, atunci când are nevoie de ele, mai ales când scriu, le extrage din nu ştiu ce sertar. Am terminat, sculându-mă cu noaptea în cap, fiindcă nu mai aveam chef să-l car pe plajă, romanul lui Paulo Coelho „Învingătorul este întotdeauna singur”.
Cartea, care s-a încăpăţânat să mă ţină legat în lanţ, cu toate că a reuşit să mă indispună de la primele pagini, e groaznică. Începe cu o crimă care te cutremură de parcă asasinul ţi-ar gâdila ţie jugulara şi, pentru a nu se dezice, se isprăveşte cu două. Lumea filmului, a magnaţilor, a banilor mulţi şi a declinului sufletesc. Recenzenţii scriu că nu-i un roman poliţist, că ar fi chiar un roman psihologic, bla, bla. E foarte mult comerţ îndesat aici. Din acest motiv se şi vinde în milioane de exemplare. Aş reciti, din carte, doar motto-ul din Luca: „Şi a zis către ucenicii Săi: De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru viaţa voastră ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca. Viaţa este mai mult decât hrana şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea.
Priviţi la corbi, că nici nu seamănă, nici nu seceră; ei n-au cămară, nici jitniţă, şi Dumnezeu îi hrăneşte. Cu cât mai de preţ sunteţi voi decât păsările?! Şi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot? Deci dacă nu puteţi să faceţi nici cel mai mic lucru, de ce vă îngrijiţi de
